încontrare sf [At: CIAUȘIANU, R. SCUT. 25 / Pl: ~rări / E: încontra²] (Pop) 1 Împotrivire. 2 Contrazicere. 3 (Pex) Ceartă.

ÎNCONTRARE, încontrări, s. f. (Popular) Acțiunea de a se încontra; ceartă, sfadă. Nevoia asta mi se trage dintr-o încontrare cu dom’ locotenent Canțîr. CAMILAR, N. I 14.

încontra² [At: PAMFILE, DUȘM. 207 / Pzi: ~rez / E: în- + contra³] (Pop) 1-2 vtr A (se) opune. 3-4 vtr A (se) contrazice. 5 vr (Pex) A se lua la ceartă Si: a se certa.

încontra¹ av [At: DA / E: în- + contra²] (Îrg) Împotrivă.

ÎNCONTRA, încontrez, vb. I. Refl. (Popular) A se împotrivi, a se opune, a se lua la harță (cu cineva), a se ciocni în păreri. Avem în sat un căpău, unul care se-ncontrează cu mine. CAMILAR, N. II 409. Nu era greu de priceput că, pe drum, el se încontrase cu ei. PAS, L. I 40. Se cam încontrau dumnealor, domnii profesori. SADOVEANU, N. F. 150.

A SE ÎNCONTRA mă ~ez intranz. pop. A se ciocni în păreri (unul cu altul); a nu fi de acord unul cu altul. [Sil. -con-tra] /în + contra

*încontréz (mă) v. refl. Munt. Fam. Mă opun, mă pun contra cuĭva.

încontrare (pop.) s. f., g.-d. art. încontrării; pl. încontrări

încontrare (pop.) s. f., g.-d. art. încontrării; pl. încontrări

încontrare s. f., g.-d. art. încontrării; pl. încontrări

încontra (a se ~) (fam.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă încontrez, 3 se încontrează; conj. prez. 1 sg. să mă încontrez, 3 să se încontreze; imper. 2 sg. afirm. încontrează-te; ger. încontrându-mă corectat(ă)

!încontra (a se ~) (pop.) vb. refl., ind. prez. 3 se încontrează

încontra vb., ind. prez. 1 sg. încontrez, 3 sg. și pl. încontrează

ÎNCONTRARE s. v. contrazicere.

încontrare s. v. CONTRAZICERE.

ÎNCONTRA vb. v. contrazice, împotrivi, opune.

încontra vb. v. CONTRAZICE. ÎMPOTRIVI. OPUNE.

ancontra La Valentin Gr. Chelaru, BPh., IV, 106, a se ancontra „a se lua la ceartă” e declarat franțuzism de mahala. Desigur, nu voi fi de acord cu termenul franțuzism (vezi LR, XV, 1 p. 219), dar cuvîntul nici nu vine din franțuzește, unde, pe cîte știu, *encontrer nu e atestat (cel mult ar putea fi vorba de un cuvînt francez format în România, vezi p. 19 u.). Nici L. Spitzer, BPh., V p. 183, nu rezolvă problema trimițînd la fr. rencontre. De fapt, ancontra e o simplă variantă a lui încontra, atestat în DA și, cel puțin în primele decenii ale secolului nostru, răspîndit la țară (l-am auzit adesea în tinerețe la Reviga, vezi BPh., V, p. 166; vezi și Iorgu Iordan, BPh., V, p. 181). Vezi și derivatul încontreală, BPh., VII-VIII, p. 135. Cred că încontra nu e derivat de la contra, cum zice DA, ci de la substantivul contra „ceartă” (BL, VI, p. 112 u. și 153 u.). Cu toate diferențele formale, cred că avem același verb în a se încondura (încondora, Lex. reg. I, p. 51). Dacă reiau aici discuția este pentru a nota o serie de variante care par a se explica prin încrucișări cu chior: chiondora (cu o serie de derivate) și închiondora (de asemenea cu derivate) la Udrescu, chiondorî și condorî la Scriban (care trimite, pentru derivatul chiondorîș, condorîș, la magh. kondoros „încrețit”; Tamás nu inserează cuvîntul), închiondorî la TDRG și CADE, ciondorîș, în Lex. reg. I, p. 113.

încontra, încontrez I. v. t. a contrazice, a combate II. v. r. a se opune, a se împotrivi