ÎNCONJUR, înconjururi, s. n. Ocol, ocolire. ◊ Loc. adv. Fără înconjur = fără nicio ezitare, fără subterfugii, deschis, direct, pe față; de-a dreptul. Cu înconjur (sau cu înconjururi) = pe ocolite, pe departe, indirect. [Acc. și: înconjur. – Var.: încunjur s. n.] – Din înconjura (derivat regresiv).

înconjur sn [At: NEGRUZZI, ap. TDRG / V: (reg) ~cun~ / A și: înconjur / Pl: (rar) ~uri / E: înconjura drr] 1 Ocolire. 2 (Pop; îlav) Fără ~ Direct. 3 (Pop; îlav) Cu ~ Indirect.

ÎNCONJUR, (rar) înconjururi, s. n. Ocol, ocolire. ◊ Loc. adv. Fără înconjur = fără nici o ezitare, fără subterfugii, deschis, direct, pe față; de-a dreptul. Cu înconjur (sau cu înconjururi) = pe ocolite, pe departe, indirect. [Acc. și; inconjur. – Var.: încunjur s. n.] – Din înconjura (derivat regresiv).

ÎNCONJUR, (rar) înconjururi, s. n. Ocol, ocolire. Au făcut înconjurul curții. ◊ Loc. adv. Cu înconjur (sau cu înconjururi) = pe departe, pe ocolite. Am început a vorbi... sfios, cu înconjururi. SADOVEANU, E. 122. Fără înconjur = de-a dreptul; fig. fără nici o ezitare, fără subterfugii. Cu cine te-ai oprit pe coastă? – Cu Ion, răspunse fata fără înconjur. REBREANU, I. 57. Trebuie... să vorbim pe șleau și fără înconjur despre acest prieten... al idealurilor noastre. IONESCU-RION, C. 124. – Variantă: încunjur (CREANGĂ, A. 106) s. n.

ÎNCONJUR ~uri n. Mișcare în jurul unui punct sau al unui loc; ocol. ~ul pământului. ◊ Fără ~ direct; pe față; pe de-a dreptul. /v. a înconjura

înconjur n. ocol: fără înconjur.

1) încónjur (vest) și încúnjur (est) n., pl. urĭ (d. înconjor). Ocol, mergere saŭ stare în prejur: a face înconjuru lumiĭ. Fără înconjur, de-a dreptu, pe față: a vorbi fără înconjur.

ÎNCONJURA, înconjor, vb. I. Tranz. 1. A face ocolul unui lucru, al unui loc. ♦ A fi așezat, a sta de jur-împrejurul (unei ființe sau al unui lucru); a încercui. ♦ A încercui cu forțe armate; a împresura, a asedia. ♦ Refl. A aduna în jurul său, a trăi în societate în tovărășia cuiva. 2. A împrejmui cu gard. ♦ A cuprinde într-un cerc, a trasa o linie împrejur, a încercui. 3. A merge spre o țintă pe un traseu ocolit. [Prez. ind. și: înconjur. – Var.: încunjura vb. I] – În + conjura (înv. „a înconjura” < lat.).

conjor sm vz înconjur

cungiura v vz înconjura

înconjura [At: COD. VOR. 99/5 / V: (reg) ~cun~ / Pzi: înconjur, (reg) înconjor / E: în + conjura²] 1 vt A face ocolul unui lucru, al unui loc. 2-3 vtr A(-și) aduna în jur ființe sau lucruri. 4 vr A trăi în tovărășia, în societatea cuiva. 5 vt A cuprinde într-un cerc Si: a încercui. 6 vt (Spc) A încercui cu forțe armate Si: a asedia. 7 vt (Spc) A împrejmui cu gard. 8 vt A merge spre o țintă pe un traseu ocolit. 9 vt (Fig) A evita ceva sau pe cineva. 10 vt (Pop; fig) A lua pe departe Si: a menaja. 11 vt (Îvp) A umbla mult în căutarea unui lucru. 12 vt (Înv) A ocroti.

încungiur sn vz înconjur

încunjur sn vz înconjur

încunjura v vz înconjura

ÎNCONJURA, înconjur, vb. I. Tranz. 1. A face ocolul unui lucru; al unui loc. ♦ A fi așezat, a sta de jur împrejurul (unei ființe sau al unui lucru); a încercui. ♦ A încercui cu forțe armate; a împresura, a asedia. ♦ Refl. A aduna în jurul său, a trăi în societate în tovărășia cuiva. 2. A împrejmui cu gard. ♦ A cuprinde într-un cerc, a trasa o linie împrejur, a încercui. 3. A merge spre o țintă pe un traseu ocolit. [Prez. ind. și; înconjor. – Var.: încunjura vb. I] – În + conjura (înv. „a înconjura” < lat.).

ÎNCONJURA, înconjur și înconjor, vb. I. Tranz. 1. A se mișca în jurul unui punct fix, a umbla de jur împrejur, a face ocolul unui loc. Înconjura casa alergînd. ♦ (Despre grupuri, colectivități etc.) A se afla, a sta, a fi așezat de jur împrejurul (unei ființe sau al unui lucru); a împresura, a încercui. Oamenii veniră în fața lui și-l înconjurară. DUMITRIU, N. 91. Aș vrea să văd, să-mi umplu sufletul de mișcarea și de priveliștile ce mă-nconjoară. VLAHUȚĂ, O. A. 424. Stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară. EMiNESCU, O. I 152. ◊ (Poetic) Pădurea de brazi de la marginea podișului îl înconjoară cu liniștea ei. BOGZA, C. O. 87. ♦ (Cu privire la o casă, un oraș, o cetate etc.) A încercui cu forțe armate, a împresura, a asedia. Înconjurați casa, strigă Măgură. CAMILAR, N. I 13. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A primi pe lîngă sine, a trăi în societatea, în tovărășia cuiva. S-a înconjurat de oameni harnici. 2. A închide, a izola printr-un gard, a face o împrejmuire. A înconjurat terenul cu gard. ♦ A încercui. Susan a măsurat de cîteva ori din ochi ramurile copacului, pe urmă, zgîriind pămîntul cu bățul, a înconjurat tulpina larg, la cinci-șase metri distanță. GALAN, Z. R. 92. ♦ A cuprinde, a îmbrățișa. Pe genunchi îmi șezi, iubito, brațele-ți îmi înconjoară Gîtul... iar tu cu iubire privești fața mea pălindă. EMINESCU, O. I 42. ◊ Fig. Poporul nostru înconjură cu dragostea sa armata populară. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2235. 3. A umbla mult (în căutarea unui lucru), a bate drumurile, a străbate, a cutreiera, a alerga dintr-un loc într-altul. A înconjurat tot orașul. ♦ A face un ocol, a ocoli. Ca să ajungă la gară trebuie să înconjure mult. ▭ Goliciunea înconjură, iară foamea dă de-a dreptul, se spune pentru a arăta că dintre toate nevoile omului foamea e cea mai imperioasă. – Variantă: încunjura (CREANGĂ, P. 278, EMINESCU, N. 9, ALECSANDRI, P. I 10) vb. I.

A ÎNCONJURA înconjur 1. tranz. 1) A ocoli de jur împrejur. ~ Pământul. 2) A cuprinde de jur împrejur (ca într-un cerc); a încercui; a împrejmui; a împresura. Munții înconjoară câmpia. 2. intranz. 1) A trăi în anturajul cuiva. A fi ~t de prieteni. 2) A face un ocol; a merge pe un drum mai lung. Ai ~t mult până la mine? 3) fig. rar A vorbi pe ocolite; a nu spune pe de-a dreptul. [Și înconjor] /în + înv. a conjura

înconjurà v. 1. a pune împrejur: a înconjura cetatea cu ziduri; 2. a fi așezat împrejur: locurile cari înconjurau satul; 3. a asedia. [Lat. CONGYRARE, din GYRUS, ocol].

cúngĭur, V. înconjor.

2) înconjór și încónjur (vest) și încúnjur și -ngĭur (est), a -á v. tr. (vrom. cóngĭur, d. lat. con-gýro, -áre, a se învîrti împreună în prejuru cuĭva. V. prejur, jur). Pun în prejur: a înconjura cetatea cu zidurĭ. Îs așezat saŭ merg în prejur, ocolesc: locurile care înconjoară satu, am înconjurat satu călare. Asediez, împresor.

încúnjur, V. înconjor.

înconjur s. n., pl. înconjururi

înconjur s. n., pl. înconjururi

înconjur s. n., pl. înconjururi

înconjur, -jură 3.

înconjura (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. înconjor, 2 sg. înconjori, 3 înconjoară; conj. prez. 1 sg. să înconjor, 3 să înconjoare; imper. 2 sg. afirm. înconjoară

!înconjura (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. înconjor, 3 înconjoară; conj. prez. 3 să înconjoare

înconjura vb., ind. prez. 1 sg. înconjur/înconjor, 3 sg. și pl. înconjură/înconjoară; conj. prez. 3 sg. și pl. înconjure/înconjoare

înconjura (ind. prez. 1 sg. înconjur)

ÎNCONJUR s. 1. v. ocol. 2. v. tur.

ÎNCONJUR s. 1. ocol, ocolire, (rar) ocoliș. (A ajuns la destinație cu un mare ~.) 2. tur. (Face ~ stadionului.)

ÎNCONJURA vb. v. cruța, menaja.

ÎNCONJURA vb. 1. v. ocoli. 2. v. ocoli. 3. v. împrejmui. 4. v. încercui. 5. v. asedia. 6. a împresura, a încercui, (fig.) a încinge. (Munții ~ câmpia.) 7. a chenărui, a împrejmui, a încadra, a mărgini, (fig.) a tivi. (Soarele ~ cu lumină poiana.)

înconjura vb. v. CRUȚA. MENAJA.

ÎNCONJURA vb. 1. a ocoli, (înv.) a împrejura. (A ~ clădirea.) 2. a ocoli. (Ai ~ mult pînă la mine.) 3. a împrejmui, a închide, a îngrădi, (înv. și pop.) a ocoli, (pop.) a țărcui, (reg.) a prejmui. (A ~ un teren cu un gard.) 4. a împresura, a încercui, a învălui, (înv. și pop.) a cuprinde, (înv.) a împrejura. (L-au ~ pe dușman.) 5. a asedia, a împresura, a încercui, (înv. și reg.) a ocoli, (înv.) a închide, a înveriga. (Dușmanul ~ cetatea.) 6. a împresura, a încercui, (fig.) a încinge. (Munții ~ cîmpia.) 7. a chenărui, a împrejmui, a încadra, a mărgini, (fig.) a tivi. (Soarele ~ cu lumină poiana.)

înconjura (înconjur, înconjurat), vb. – 1. A face ocolul unui loc, unui obiect. – 2. A împrejmui, a străjui. – 3. A asedia, a încercui. – 4. A evita, a eschiva. – 5. A merge spre o țintă pe un traseu ocolit. Lat. congyrare (Pușcariu 826; Candrea-Dens., 925; DAR). Rezultatul normal, încunjura, var. destul de frecventă, a suferit o disimilație; cf. jur, împrejur. – Der. înconjurător, adj. (care înconjură); înconjurime, s. f. (împrejurime).

conjor s.m. sg. (înv.) împrejmuire, ținut, ocol.