ÎNCĂLȚARE, (2) încălțări, s. f. 1. Încălțat¹. 2. (Înv. și reg.; la pl.) Încălțăminte. 3. Spec. (Mar.) Afundare a ancorei în mâlul de pe fundul apei. – V. încălța.

încălțare sf [At: DOSOFTEI, V. S. 10/1 / Pl: ~țări / E: încălța] 1 Punere a încălțămintei în picioare Si: încălțat¹ (1), încălțătură (3). 2 Oferire de încălțăminte cuiva Si: încățat¹ (2). 3 (Îrg; lpl) Încălțăminte. 4 Montare de șine metalice la roțile căruțelor și la tălpile săniilor Si: încălțat¹ (4). 5 (Pfm) Înșelare. 6 (Înv; arg) Arestare.

ÎNCĂLȚARE, (2) încălțări, s. f. 1. Încălțat¹. 2. (Înv. și reg.; la pl.) Încălțăminte. 3. Spec. (Mar.) Afundarea ancorei în mâlul de pe fundul apei. – V. încălța.

încălțáre f., pl. ărĭ. Vechĭ. Azĭ nord. Încălțăminte.

inculța v vz încălța

încălța [At: ALECSANDRI, P. P. 316 / (înv) ~cul~ / Pzi: încalț / E: ml *incalciare] 1-2 vtr A (-și) pune încălțămintea. 3-4 vt (Pex) A cumpăra (sau a da) cuiva încălțăminte. 5 vt A monta șine metalice pe obada roților unei căruțe, pe tălpile unei sănii etc. 6 vt (Pfm) A înșela. 7 vr (Pop; îe) A se ~ (cu cineva) A face cunoștință cu o persoană dezagreabilă, de care nu mai poți scăpa. 8-9 vti (Pop; îe) A ~ o căsătorie A face o mezalianță. 10 vt (Înv; arg) A aresta. 11 vt (Înv; îe) Încalț-o de aici! Pleacă! 12 vt (Înv; arg; îe) A ~-o A scăpa din mâna poliției.

înculța v vz încălța

ÎNCĂLȚĂRI s. f. pl. (Înv. și reg.) Încălțăminte. – Pluralul lui încălțare.

ÎNCĂLȚA, încalț, vb. I. 1. Refl. (Despre persoane; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A-și trage, a-și pune încălțămintea în picior. Se incălță cu opinci și-și așeză în desagi straie de schimb și ciuboțele. SADOVEANU, B. 105. Ne-am încălțat cu opincile binișor. CREANGĂ, A. 25. Cu cizme roși se-ncalță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 333. ◊ Tranz. (Complementul indică încălțămintea) Cătana Cîndu-i vine porunca Își desculță opinca Și încalță păpucul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. Să-ncălțăm opinci. Iarna grea ne năpădește, Frunza-n codru se rărește. ALECSANDRI, P. P. 316. ◊ (Complementul indică piciorul) Mi-a cere piei de zmeu Să-ncalțe piciorul său, Că de capră Lesne crapă. ALECSANDRI, P. P. 363. ◊ (Complementul indică persoana) L-a-ncălțat C-o păreche de ciobote. MARIAN, S. 233. 2. Tranz. (Cu privire la roți, la tălpile săniei etc.) A lega cu șine de fier; a fereca. Am cumpărat de la oraș un car nou, pe care ni l-a încălțat cu fier meșterul satului. STANCU, D. 230. 3. Tranz. Fig. A înșela, a păcăli. Zice puține cuvinte, și, deși urmînd după calapoadele vechi oratorice, reușește totuși să-i încalțe pe toți! CARAGIALE, S. U. 59.

ÎNCĂLȚĂRI s. f. pl. (Regional) Încălțăminte. Le dă și o pereche de încălțări. DAVIDOGLU, O. 94. Nicoară purta încălțări de marochin pînă la genunchi, ca unul ce părea stăpîn. SADOVEANU, N. P. 22. Ți-oi cumpăra broboadă și încălțări de tîrg. MIRONESCU, S. A. 38.

A ÎNCĂLȚA încalț tranz. 1) (pantofi, ghete, cizme etc.) A trage pe picioare; a pune în picioare. ~ bocancii. 2) (persoane) A introduce cu picioarele în încălțăminte. ~ copilul. 3) A asigura cu încălțăminte. ~ familia. 4) (roți de căruță, tălpi de sanie etc.) A înzestra cu șine de fier; a șinui. 5) fig. fam. A face să vadă lucrurile altfel decât sunt în realitate, păcălind cu abilitate; a îmbrobodi. /<lat. incalceare

încălțà v. 1. a pune încălțăminte; 2. a pune ciolane la roate; 3. fig. a înșela, a păcăli: l’am încălțat. [Lat. INCALCIARE].

încálț, a -călțá v. tr. (lat. calciare saŭ in-calciare îld. calceare, a încălța. d. calx, călcîĭ; it. calzare, pv. caussar, fr. chausser, sp. calcar, pg. calçar. V. calc, colțun, des-calț, des-culț). Pun încplțămintea în picĭoare: a încălța un copil. Fig. Fam. Păcălesc, înșel: m’a încălțat cu doĭ francĭ. V. refl. Îmĭ pun încălțămintea în picĭoare: mă încalț cu cizmele (maĭ uzitat îmĭ pun cizmele). Cp. cu înșel.

încălțare s. f., g.-d. art. încălțării

încălțare s. f., g.-d. art. încălțării

încălțare s. f., g.-d. art. încălțării

încălța (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. încalț, 2 sg. încalți, 3 încalță; conj. prez. 1 sg. să încalț, 3 să încalțe; imper. 2 sg. afirm. încalță

încălțări (înv., reg., fam.) s. f. pl.

încălța (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. încalț, 3 încalță

încălțări (înv., reg.) s. f. pl.

încălța vb., ind. prez. 1 sg. încalț, 3 sg. și pl. încalță

încălțări s. f. pl.

ÎNCĂLȚA vb. a(-și) pune, a(-și) trage. (Își ~ bocancii.)

ÎNCĂLȚA vb. v. ademeni, amăgi, încânta, înșela, minți, momi, păcăli, prosti, purta, trișa.

ÎNCĂLȚĂRI s. pl. v. încălțăminte.

încălța vb. v. ADEMENI. AMĂGI. ÎNCÎNTA. ÎNȘELA. MINȚI. MOMI. PĂCĂLI. PROSTI. PURTA. TRIȘA.

ÎNCĂLȚA vb. a(-și) pune, a(-și) trage. (Își ~ bocancii.)

încălțări s. pl. v. ÎNCĂLȚĂMINTE.

A încălța ≠ a descălța

A (se) încălța ≠ a (se) descălța

încălța (încalț, încălțat), vb. – 1. A pune încălțări în picioare. – 2. A pune șină de fier pe o roată. – 3. A înșela pe cineva, a-l manevra după bunul plac. – Mr. ncalțu, megl. ancalț, istr. ăncoț. Lat. incalciāre (Densusianu, Hlr., 169; Pușcariu 806; Candrea-Dens., 224; REW 1497; DAR); cf. it. (in)calzare, prov. (en)caussar, fr. chausser, sp. (en)calzar, port. (en)calçar; cf. și descălța. – Der. încălțat, adj. (faptul de a se încălța; prost, netot); încălțare, s. f. (faptul de a încălța), cf. mr. ncălțare (după Pușcariu 807, din lat. *calceare); încălțăminte (var. călțămînt, călțăminte), s. f. (încălțări, pantofi), probabil din lat. calceamentum direct (Pușcariu 263; Candrea-Dens., 223; REW 1496), cf. it. calzamento, fr. chaussement, sp. calzamiento, port. calçamento; încălție, s. f. (înv., încălțăminte); încălței, s. m. pl. (pantofi); încălțător, s. n. (lingură de pantofi); încălțelar, s. m. (Bucov., pantofar).

încălța, încalț v. t. 1. a prinde / a aresta un infractor. 2. a condamna la închisoare. 3. a convinge (pe cineva) să accepte realitățile așa cum îi sunt înfățișate, împiedicîndu-l să vadă adevăratul lor aspect; a înșela. 4. a da cuiva o sarcină de serviciu neplăcută. 5. a recruta.