țintuire sf [At: POLIZU / Pl: ~ri / E: țintui] 1 Prindere cu ținte¹ (1) sau cuie Si: țintuială, (rar) țintire (1). 2 Împodobire cu ținte¹ (1-2). 3 (D. un obiect de încălțăminte) Fixare a unor ținte¹ (3) pe talpă pentru a asigura stabilitatea mersului. 4 (D. un buzdugan, o ghioagă etc.) Ferecare cu ghinturi. 5 (Rar; d. un cui) Turtire a vârfului pentru a se fixa mai bine în locul în care a fost bătut. 6 (Înv) Pedeapsă prin care vinovatul era silit să stea nemișcat în public, fiind de obicei prins de un stâlp printr-un cui care i se înfigea în ureche. 7 Imobilizare. 8 Oprire din mers a cuiva. 9 Îndreptare a privirii într-o anumită direcție. 10 Privire fixă și stăruitoare. 11 (Înv) Ochire. 12 (Înv; fig) Orientare înspre... 13 Indicare (a cuiva sau a ceva).

ȚINTUIRE, țintuiri, s. f. Acțiunea de a țintui.

țintuire s. f., g.-d. art. țintuirii; pl. țintuiri

țintuire s. f., g.-d. art. țintuirii; pl. țintuiri

țintuire s. f., g.-d. art. țintuirii; pl. țintuiri

ȚINTUIRE s. v. fixare.

ȚINTUIRE s. fixare, fixat, imobilizare, înțepenire, pironire, prindere, (rar) pecetluire. (~ unui obiect în cuie.)