ROMÂNIE s. f. 1. (Înv.) Limba română. ◊ Expr. Pe românie = în românește, în limba română. 2. (În forma rumânie; în Evul Mediu, în Țara Românească) Denumire a condiției de dependență personală a țăranilor față de stăpânii feudali, desființată în 1746; iobăgie. [Var.: rumânie s. f.] – Român + suf. -ie.

românie sf [At: (a. 1632) ap. PANAITESCU, O. Ț, 266 / V: rum~ / Pl: ? / E: român + -ie] 1 (Înv) Limba română (17). 2 (Îrg; îlav) Pe ~ Românește (2). 3 (Îf rum; în Evul Mediu, în Țara Românească) Iobăgie.

ROMÂNIE s. f. 1. (Înv.) Limba română. ◊ Expr. Pe românie = în românește, în limba română. 2. (În forma rumânie) Condiție a țăranilor din Țara Românească dependenți de stăpânul feudal al moșiei (domn, boieri, mănăstiri); condiție de rumân; iobăgie. [Var.: rumânie s. f.] – Român + suf. -ie.

româníe și rumâníe f. (d. Român). Șerbia țăranilor în Țara Românească (instituită în seculu XVI, întărită de legătura luĭ Mihaĭ Viteazu la 1596 și desființată de reforma luĭ Mavrocordatu la 1748). Limba românească. Pe rumânie, pe românește: a tălmăci pe rumânie. – P. ro-, ru-, vezĭ cele zise la Român.

rumânie sf vz românie

ROMÎNIE s. f. (Învechit) Limba romînă. Tălmăcirile uricilor slobozite o dată cu acturile oficiale slavone sînt încă dovezi a romîniei. RUSSO, S. 82. ◊ Expr. Pe romînie = în romînește, în limba romînă. Titlul era scris... pe romînie tîlcuită. EMINESCU, N. 45. – Variantă: rumînie (MAT. FOLK. 93) s. f.

RUMÎNIE² s. f. (În orînduirea feudală a Țării Romînești) Starea de șerbie a țăranului; iobăgie, vecinătate. Alți săteni, toți cîți sînt și să vor afla... să fie... slobozi de rumînie. La HEM 3213.

RUMÎNIE¹ s. f. v. romînie.

rumânie f. șerbia țăranului român instituită în sec. XVI și consacrată prin Legătura lui Mihaiu-Viteazul din 1596: rumânia fu desființată prin Reforma lui Mavrocordat din 1748.

românie (limba română) (înv.) s. f., art. românia, g.-d. românii, art. româniei

românie (limba română, înv.) s. f., art. românia, g.-d. românii, art. româniei

românie (limba română) s. f., art. românia, g.-d. românii, art. româniei

rumânie (iobăgie) s. f., art. rumânia, g.-d. rumânii, art. rumâniei

rumânie (iobăgie) s. f., art. rumânia, g.-d. rumânii, art. rumâniei

rumânie (iobăgie) s. f., art. rumânia, g.-d. rumânii, art. rumâniei

ROMÂNIE s. v. română.

românie s. v. ROMANĂ.

RUMÂNIE s. (IST.) iobăgie, șerbie, vecinătate, vecinie, (livr.) servitute, (rar) servaj. (Starea de dependență a țăranului s-a numit „iobăgie” în Transilvania, ~ în Țara Românească și „vecinie” în Moldova.)

RUMÂNIE s. (IST.) iobăgie, șerbie, vecinătate, vecinie, (livr.) servitute, (rar) servaj. (Starea de dependență a țăranului s-a numit „iobăgie” în Transilvania, ~ în Țara Românească și „vecinie” în Moldova.)^[1]

RUMÂNÍE (< rumân) s. f. (În Ev. med., în Țara Românească) Condiție a țăranilor dependenți de stăpânul feudal al moșiei (domn, boieri, mănăstiri). R. constituiau o obște cu drept de folosire a pământului, dar datorau stăpânului feudal dijma din produsele pământului lăsat în folosința lor (numită găleată) și dijma din vite (numită datul), precum și diferite prestații în muncă. R. privea numai pe bărbați, nu și pe femei. A fost desființată pein reforma lui Constantin Mavrocordat din 1746.