paradox sn [At: CR (1829), 236²/27 / Pl: ~uri, (înv) ~e / E: ngr παράδοξος, fr paradoxe] 1 Enunț contradictoriu și în acelaș timp, demonstrabil Si: (îvr) paradoxie (1). 2 Părere absurdă, contrară unui adevăr unanim recunoscut Si: (îvr) paradoxie (2). 3 (Pex) Enormitate a unei afirmații, a unei situații etc. Si: (îvr) paradoxie (3). 4 (Pex) Situație în care două idei, elemente, fenomene etc., deși ar trebui să se excludă reciproc, coexistă. 5 (Pex) Ciudățenie.

PARADOX, paradoxe, s. n. 1. Opinie (de obicei absurdă) contrară adevărului îndeobște acceptat; p. ext. nepotrivire, ciudățenie. Un scriitoraș necunoscut care caută să ajungă celebru prin paradoxe. GHEREA, ST. CR. I 14. Să nu se pară un paradox această zicere. NEGRUZZI, S. I 312. 2. (În știință, mai ales în expr.) Paradoxul hidrostatic = faptul (ciudat în aparență) că presiunea unui lichid este aceeași în orice punct al unei suprafețe orizontale și nu depinde de forma vasului. Paradox geometric = figură geometrică care, privită fugar, duce la concluzii greșite sau la contraziceri aparente.

PARADOX s.n. 1. Contradicție logică-formală, apărută în ciuda respectării corectitudinii logice a raționamentului; părere contrară adevărului unanim recunoscut; (p. ext.) ciudățenie, nepotrivire. 2. Fapt despre care se poate demonstra atît că este adevărat, cît și că este fals. [Pl. -xuri, -xe. / cf. fr. paradoxe, lat., gr. paradoxon < gr. para – contra, doxa – părere].

PARADOX s. n. 1. enunț contradictoriu și în același timp demonstrabil, părere contrară adevărului unanim acceptat; (p. ext.) ciudățenie. ◊ fapt despre care se poate demonstra atât că este adevărat, cât și fals. 2. (fiz.) ~ hidrostatic = faptul că presiunea unui lichid pe fundul unui vas nu depinde de dimensiunile și de forma lui. (< fr. paradoxe, gr. paradoxos)

PARADOX ~uri n. 1) Opinie sau lucru care vine în contradicție cu adevărul general acceptat. 2) Raționament aparent just care duce la concluzii contradictorii, ce nu pot fi considerate nici adevărate, nici false; antinomie. /<fr. paradoxe

paradox n. părere contrară opiniunii generale.

*paradóx n., pl. e (vgr. pará-doxon, d. pará, alăturea, și dóxa, părere. V. doxă). Lucru care pare absurd, dar e adevărat: sfericitatea pămîntuluĭ a fost considerată mult timp ca un paradox. – Uniĭ zic paradoxă f. (fr. e m.).

paradoxie sf [At: F (1884), 38 / Pl: ~ii / E: paradox + -ie] 1-3 (Îvr) Paradox (1-3). 4 (Pex) Ciudățenie.

paradox s. n., pl. paradoxuri

!paradox s. n., pl. paradoxuri

paradox s. n., pl. paradoxuri

paradox, -doxe sb.

paradox (gr. paradoxon „contrar așteptării,”, „extraordinar”), figură prin care se enunță ca adevărată o idee, aparent contrară adevărului sau opiniei comune (A): „La-nceput pe când ființă nu era, nici neființă, Pe când totul era lipsă de viață și voință, Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns... Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns, Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă, Caci era un întuneric ca o mare făr-o rază Dar nici de văzul nu fuse și nici ochi care s-o vază...” (Eminescu) Ca structură gramaticală, p. se deosebește de oximoron prin aceea că, în timp ce acesta este o sinteză lexicală a doi termeni cu sens contrar, p. este o sinteză logică între doi termeni ai unui enunț, cum ar fi un termen-subiect aflat în raport de contradicție aparentă cu termenul-predicat sau două segmente de propoziție ori frază în raport de coordonare, raport care pare că face absurd enunțul: „În fiecare sunet tăcerea ta se-aude, în vijelii, în rugă, în pas și-n alăute.” (T. Arghezi) P. este așadar haina gramaticală a unei judecăți aparent absurde. De aceea observăm că această figură poate fi o propoziție enunțiativă sau o frază de aceeași natură, în care propoziția inițială ori cea regentă este contrazisă, aparent, de cea următoare (juxtapusă, coordonată, subordonată): „Tu ești și-ai fost mai mult decât în fire Era să fii, să stai, să viețuiești, Ești ca un gând, și ești și nici nu ești, Între putință și-ntre amintire.” (T. Arghezi) Sin. paradoxism.

PARADOX (< fr. paradoxe < gr. paradoxon, contrar așteptării) Enunțarea ca adevărata a unei idei, aparent deosebite de aceea a opiniei comune, figură de stil denumită și antilogism sau contradicție. Ex. Etiamsi tacent, satis dicunt. (Chiar dacă tac, spun îndestul.) (CICERO) Paradoxale sînt, de exemplu, și unele din replicile personajelor caragialești. Ex. Farfuridi: „...iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători...” Paradoxul se întîlnește, de asemenea, și în cimilituri. Ex. Ce e înalt cît casa, Verde ca mătasa Și amar ca fierea Și dulce ca mierea, (Nucul) Folosit în tendința unei mai originale și suple expuneri, el a fost cultivat inițial de sofiștii greci, apoi de romani, iar mai tîrziu apare în creația unor scriitori ca La Rochefoucauld, La Bruyère, B. Shaw ș.a., iar în literatura noastră în creația lui I.L. Caragiale, I. Creangă.

paradoxie, paradoxii, s.f. (înv.) paradox.

PARADÓX (< fr. {s}; gr. paradoxos „contrar opiniei comune” din para¹- + gr. doxa „părere”) s. n. 1. Opinie (absurdă) contrară opiniei comune; afirmație, enunț ce contrazice cu mare efect unele idei și puncte de vedere recunoscute unanim; p. ext. nepotrivire, ciudățenie. 2. (LOG.) Situație care apare când din premise admise ca adevărate, printr-un raționament deductiv aparent valid, se ajunge la o concluzie contradictorie sau inacceptabilă în contextul credințelor îndeobște acceptate. Rezolvarea unui p. presupune fie descoperirea unei erori în premise, fie respingerea procesului de interferență, fie acceptarea concluziei dimpreună cu abandonarea uneia dintre premisele de până atunci. În religie, p. este invocat adesea ca expresie pentru adevărurile nedemonstrabile logic. ◊ Paradoxuri logice = p. exprimate numai prin termeni logici și din teoria mulțimilor. ◊ Paradoxuri semantice = p. care depind de noțiunea de referință sau de cea de adevăr. ◊ Paradoxurile lui Zenon = cele două mulțimi de argumente construite de Zenon și menite să-i discrediteze pe oponenții lui Parmenide; prima mulțime cuprindea 40 de argumente împotriva mișcării cunoscute azi ca: p. stadionului, p. lui Ahile, p. săgeții și p. șirurilor. 3. (FIZ.) Paradoxul hidrostatic = faptul, ciudat în aparență, că presiunea unui lichid pe fundul vasului în care se află nu depinde de forma și de dimensiunile vasului, ci doar de înălțimea suprafeței libere a lichidului în raport cu nivelul fundului.