defaimă sf [At: (a. 1783) IORGA, S. D. XII, 106 / V: (îvr) ~amă / Pl: ~me / E: drr defăima] (Înv) 1 Defăimare (7). 2 (Îe; înv) A lua în ~ A lua în batjocură. 3 Blamare. 4 Calomniere. 5 Hulire.

defamă sf vz defaimă

defaimă (-me), s. f. – Ponegrire, calomniere. Lat. *diffamia (Pușcariu 495; Rosetti, I, 165), format ca infamia. Este cuvînt înv. și rar. În general, cercetătorii preferă să plece de la vb. *diffamāre, prin intermediul unei var. pop. *diffamiāre (Lambrior 372; Candrea-Dens., 477; Tiktin; Candrea). – Der. defăima, vb. (a ponegri, a calomnia, a discredita), apare din sec. XVII; defăimător, adj. (care defăimează). Cf. faimă.