arie⁴ sf [At: NEGRUZZI, C, 124 / V: (înv) aer / Pl: ~ii / P: a-ri-e / E: it aria, ger Arie] 1 Compoziție muzicală vocală, care face parte dintr-o operă, operetă etc. 2 Compoziție muzicală instrumentală asemănătoare ariei (1).

*ARIE² sf. 🎼 1 Șirul de tonuri, de note, care alcătuesc o bucată de muzică după regulele artei: melodia aceasta se execută pe o ~ bine cunoscută ¶ 2 Bucată de muzică, cîntec: arii naționale [it. aria].

ARIE³, arii, s. f. Compoziție vocală cu caracter liric-dramatic, adesea cu acompaniament de orchestră (sau de cor, de pian etc.) și reprezentînd un fragment dintr-o lucrare muzicală mai vastă (operă, operetă etc.). Aria Antonidei din opera «Cneazul Igor» de Borodin. ▭ Se gătea la oglindă, fredonînd aria din vodevilul rusesc «Kozakă stihotvoreță». NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Cîntec, melodie. Arii naționale. Arii pentru balet. ▭ Tristele vechi mucegaiuri... Să ardă: Furtuna pe naiuri Să cînte noi arii! BENIUC, V. 134. O arie comună din cele care se cîntă vesel pe trîmbița de vînătoare. ODOBESCU, S. III 94. Am să vă cînt o arie în care dumneavoastră cu toții veți face corul. ALECSANDRI, T. I 290. – Pronunțat: -ri-e.

ARIE³, arii, s. f. Compoziție vocală (cu acompaniament de orchestră, de pian etc.) care face parte dintr-o operă, operetă etc. ♦ Cîntec, melodie. Arii populare. – It. aria.

ARIE² s.f. Compoziție vocală cu caracter liric, care reprezintă de obicei un fragment al unei lucrări muzicale mai mari. ♦ Piesă instrumentală care se caracterizează printr-o melodie cu o mișcare mai largă, asemănătoare ariei vocale. [Gen. -iei. / < it. aria, cf. germ. Arie].

ARIE² s. f. compoziție vocală rezervată solistului, cu acompaniament de orchestră, fragment dintr-o operă, oratoriu, cantată etc. 2. piesă instrumentală cu caracter cantabil. (< it. aria)

ARIE² ~i f. 1) Compoziție muzicală vocală cu caracter liric, reprezentând un fragment dintr-o operă, dintr-o operetă sau dintr-un oratoriu. 2) Piesă instrumentală cantabilă. [G.-D. ariei; Sil. -ri-e] /<lat. area

arie f. Muz. șir de note cari compun un cântec (= it. aria).

*2) árie f. (it. ária, fr. air. V. aer 1 și malarie). Cîntec, melodie.

arie (desp. -ri-e) s. f., art. aria (desp. -ri-a), g.-d. art. ariei; pl. arii, art. ariile (desp. -ri-i-); (mat.) simb. A

arie (-ri-e) s. f., art. aria (-ri-a), g.-d. art. ariei; pl. arii, art. ariile (-ri-i-); (mat.) simb. A

arie (mat., agr., muz.) s. f. (sil. -ri-e), art. aria (sil. -ri-a), g.-d. art. ariei; pl. arii, art. ariile (sil. -ri-i-); (mat.) simb. A

arie, -riei gen. a.

ARIE s. v. cântec.

ARIE s. (MUZ.) cîntec, melodie. (~ populare.)

arie (arii), s. f. – Melodie, compoziție muzicală. It. aria (sec. XIX).

arie (it. aria, „melodie”; fr. air). 1. Piesă solistică vocală, sau instrumentală, în cele mai multe cazuri de formă pluripartită, cu acompaniament* instrumental, integrată operei* oratoriului*, pasiunii*, cantatei* sau avânt un caracter independent. În istoria artei componistice, a. se afirmă cu atribute ce țin de tradiția cântecului pop., monodic*, silabic și strofic, marcând deosebirea față de chansonul* polifonic*. În sec. 16., tot mai multe lucrări corale lirice, it. ca și chansonul fr. „în formă de a.” consacră acest din urmă titlu. Stilul monodiei acompaniate, ce se răspândește în sec. 16-17 prin opoziție cu arta polif., va face din a. forma privilegiată de manifestare a expresivității melodice și poetice, a caracterului liric (spre deosebire de cel epic al recitativului*). Dacă în Franța sec. 17 ea continuă să circule ca piesă independentă – așa-zisa „a. de curte”, pentru una sau mai multe voci acompaniate de laută – în Italia este absorbită de genul operei și capătă strălucirea solistică păstrată până azi. A. cantabile, a. di portamento (lentă, cu note prelungi), a. parlante (rapidă și patetică), a. di bravura (cu pasaje de mare agilitate) sunt câteva dintre principalele specii generate de evoluția operei în Italia ce vor permite ulterior și emanciparea a. ca piesă de concert. Ca tip de desfășurare, a., independent de caracterul ei, se fixează, încă din sec. 17, asupra formei simetrice a cărei denumire sugestivă a. da capo indică reluarea perioadei* inițiale. Muzica instr. adoptă alături de alte forme vocal-coregrafice, și a., ce figurează adesea ca episod cantabil, constrastând cu dansurile în suita* preclasică. Totodată plasticitatea ei melodică va constitui un temei pentru dezvoltări instr. specifice, pentru o necontenită diversificare a facturii (a. cu variațiuni). 2. Termen prin care în mod curent este evocată factura cantabilă a unei melodii. Însăși etimologia a. (1) indică specificitatea vocală, investiția de suflu ce presupune o estompare a ritmicității în favoarea cântului susținut.