brad s.m. 1 (bot.) Arbore din familia pinaceelor, înalt pînă la 50 m, cu tulpina dreaptă, cu frunzele în formă de ace, de culoare verde-închis, persistente, cu fructele în formă de conuri, care crește în zona muntoasă (Abies alba). Vîntul sună în brazi (IBR.). ◊ Apă de brad = amestec de ulei extras din frunze de pin și apă, care este folosit pentru odorizarea încăperilor sau a apei de baie; b) băutură alcoolică aromatizată cu esență din semințe de ienupăr. ♦ Gener. Nume generic dat arborilor din familia coniferelor: molid (Picea excelsa), tisă (Taxus baccata), pin (Pinus silvestris) etc. ◊ Compuse: brad-negru (sau -roșu) = molid (Picea excelsa); bradul-ciumei = varietate de ienupăr cu fructele mici (Juniperus intermedia). ♦ Lemnul obținut în urma tăierii coniferelor. Laviță de brad (AGÂR.). ♦ Fig. Om arătos, înalt și voinic. Căci era un brad de românaș (ISP.). 2 Arbore conifer tăiat și împodobit cu globuri, jucării, bomboane etc. cu prilejul Crăciunului sau al Anului Nou; pom de Crădun. ◊ Brad de Crăciun v. crăciun. ♦ (pop.) Vîrf sau crengi de brad cu care se împodobesc carul și porțile mirilor la nuntă. ♦ (reg.) Vîrf sau crengi de brad care se poartă înaintea celor decedați care nu au fost căsătoriți. ♦ (muz.) Cîntec funebru din Transilvania. 3 (art.) Numele unei hore care se execută, în ajunul nunții, la casa miresei. ♦ Melodie după care se execută această horă. 4 (țesăt.) Motiv de broderie care imită frunzele de brad, cusut pe mînecile iei. • pl. brazi. /<cuv. autoh.; cf. alb. *breth , bredh.

Brad n. 1. comună în județul Roman: 3000 loc.; 2. comună cu o mănăstire în jud. Buzău: 3000 loc.; 3. orășel în comitatul Huniedora, situat în munții Zarandului, cu un gimnaziu românesc: 3000 loc.

brad, brazi, s.m. – (bot.) Arbore conifer, rășinos (Abies alba). Frecvent în zona montană din Maramureș. ♦ (med. pop.) Se utilizează frunzele și mugurii de brad, în afecțiunile aparatului respirator. Scoarța se folosește la tăbăcitul pieilor. „E considerat copac-totem al protoromânilor” (Evseev, 2001: 23). Românii au dezvoltat un adevărat cult al bradului, fiind folosit în toate momentele importante ale vieții (nașterea, nunta, moartea). Exista credința că „în vârful bradului e scrisă soarta copilului”. ♦ (top.) Bradul, afluent al pârâului Suciu, ce se varsă în râul Lăpuș; Pârâul Brazilor, afluent de obârșie al râului Mara; Bradul, vârf (1.091 m) situat în Munții Ignișului, între pasul Huta și Săpânța; Poiana Brazilor, mlaștină situată pe Platoul Vulcanic Maramureșean, la SV de vf. Brazilor, la confluența a două pâraie ce formează Valea Brazilor. Zonă ocrotită. Este considerată unică în țară prin existența jnepenilor (Pinus mugo), care vegetează la cea mai joasă altitudine din Carpații României (Ardelean, Bereș, 2000: 34; Monumente, 1976: 59); Brodava, deal, vale și cătun în Bârsana, pe valea Izei („alipirea suf. -ava, specific slav, la o temă românească, reprezintă un fenomen care poate ține de bilingvism”, Vișovan, 2008). ♦ (onom.) Brad, Bradea, Bradean, Brădean, Brădeanu, Bradia, Bradin, Bradu, Brăduț, nume de familie (139 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Cuvânt autohton (Hasdeu, Philippide, Pascu, Russu, Brâncuș, Rosetti, Vraciu, Miklosich, Cihac), derivat, la fel ca în albaneză (breth, art. bredhi „brad”), dintr-un rad. i.-e. *bhre-dh „vârf, ghimpe, colț” > *brado- > rom. brad (v. Russu, 1970); din alb. breth (Cihac, DA, DEX, Șăineanu, MDA); sg. refăcut din *braz, considerat formă de pl. (Frățilă, 2012).

BRAD, Ion (n. 1929, sat Pănade, jud. Alba), scriitor român. Lirică militant-patriotică, mărturisind adeziunea la prefacerile socialismului („Cu sufletul deschis”, „Orga de mesteceni”) sau de rezonanță neoclasică („Ecce tempus”). Proză inspirată de lumea satului transilvan („Descoperirea familiei”).

BRAD 1. Depr. de origine tectonică în M-ții Apuseni, pe valea superioară a Crișului Alb, între M-ții Bihor la N și M-ții Metaliferi la S. Supr.: 320 km². Relief colinar, intens fragmentat, și de terase. Cuprinde trei compartimente: Vîrfurile în NV, Hălmagiu-Vața, în partea centrală și Brad în SE. Expl. de cărbune brun și min. auro-argentifere. 2. Oraș în depr. omonimă, în jud. Hunedoara, pe Crișu Alb; 19.657 loc. (1991). Expl. de min. auro-argentifere încă din epoca romană (sec. 2-3). Panificație, produse textile (conf., tricotaje), mobilă, cherestea; ateliere de reparații. Centru pomicol. Stațiune climaterică. Muzeu al mineritului. Prima mențiune documentară în 1585. Victorie a țăranilor răsculați ai lui Horea (nov. 1784). Izbînda moților lui Avram (iun. 1849) împotriva trupelor ungare. În com. Crișcior, biserică (sec. 14), ctitoria cneazului Bâlea.

BRAD subst. 1. – munt. (17 B II 156); – Șt. mold. (Sd VII 217); – Marian (Met 63); Bradu Ioan (An Pit 78); – fam., ard., 1722 (Paș); cu sufixe streine: Bradulici și Bradula (Drăg). Bradar, Bradel și Bradić n. (Vlah PB) 2. Bradea (Moț). 3. Brad/ești s.; -escu (Hur; Cras); -escu, Barbul (AO XVII 306); Bradescul (Glos). 4. Brădel Mihu, 1348, vlah din Serbia (A Ist III 85; DR IV¹). Brădean b. (16 B IV 410), cu suf. augm. -an. 6. Brădilă (17 B III 382). 7. Marital: Brădoaia (Sd XXI). 8. *Brădeș: Brădeșești s. 16 B I. 9. + -ici: Bradici b. (16 A I 439); Brâdic/eni, -ești ss.; -ean ard. (Viciu 15); cf. Tiberiu Brediceanu compozitorul, sau < Bred + -ici. 10. *Brăduc: Brăducean învățător, mold., 1918. 11. + -uș -că: Brădușcă (16 B V 76). 12. Bradosu b. (BG LIII 157). 13. Din pl. brazi: Brăziu, olt, (Cras 80) și Brăziĭu olt. (Sur VI). Explicarea numelor de mai sus ca derivate din subst. brad, luat ca simbol de vigoare și tinerețe se confirmă și de circulația altor nume de copaci: sînger, carpen, frasin, dud, ulm etc., ca prenume sau nume de persoană. Înțelegînd greșit pasagiul în care Drăganu (p. 214) pune în dubiu originea unor toponime ungurești (ca Brdkovitz) din rom. brad, Pașca atribuie origine streină antroponimelor de mai sus, explicîndu-le prin blg. бpaдa „bărbie” sau бpàдва „bardă”.