Ș1 s. m. invar. A douăzeci și treia literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană constrictivă prepalatală surdă (2)). [Pr.: șe].
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
gall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
Ș2 interj. (De obicei prelungit) Cuvânt folosit pentru a-i cere cuiva să tacă, să păstreze tăcere. – Onomatopee.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
gall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
Ș s. m. invar. A douăzeci și una[1] literă a alfabetului, numită „șe”, și sunetul corespunzător.
Sursa: DLRM
(1958)
|
Adăugată de
gall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
Comentariu: [1]Numerotarea din DLRM este diferită de cea actuală, la vremea respectivă nefiind luate în considerație literele Â, Q, Y (nerepertoriate) și W (menționată dar fără a fi considerată literă „a alfabetului”). -
gall
ș3 / șșș interj.
Sursa: DOOM 2
(2005)
|
Adăugată de
gall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ș1 (literă) [cit. șe / șî] s. m. / s. n., pl. ș / ș-uri
Sursa: DOOM 2
(2005)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ș2 (sunet) [cit. șî] s. m., pl. ș
Sursa: DOOM 2
(2005)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
Ș, ș s. m. invar. [cit. șe]
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ș/șșș interj.
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
Ș s. m. invar. A douzeci și treia literă a alfabetului limbii române; sunet notat prin această literă (consoană fricativă prepalatală surdă).
Sursa: DE
(1993-2009)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink