ȘTEAP, ștepi, s. m. (Reg.) 1. Cotor de plantă rămas după secerat sau cosit. ♦ Mărăcine ascuțit; țepușă, ghimpe. 2. Bucată de lemn, scurtătură. – Din sb. štap, germ. Stab.

șteap² sn [At: (a. 1824) IORGA, S. D. XXI, 198 / Pl: ~uri / E: ns cf ger Stapel „vraf”] (Îvr; csnp) Vraf.

șteap¹ [At: LEX. MARS. 137 / V: (înv) stap sm, (reg) ~ep, știp, st~, ștap, ~af, ștrep sm, ștrap, ștreamp sn / Pl: ~epi sm, ~uri sn / E: ger Stab, săs štās srb štap] 1 sm (Reg) Băț (1). 2 sm (Reg) Șteamp¹ (5). 3 sm (Reg; îf știp) Prăjină cu crăcană la un capăt, folosită pentru a sprijini scările lungi la culesul fructelor. 4 sm (Reg) Butuc. 5 sm (Reg) Cotor de plantă rămas pe câmp după cosit sau după secerat Si: (reg) șteamp¹ (7). 6 sm (Reg) Mărăcine ascuțit Si: ghimpe, spin, (reg) țepușă (30). 7 sm (Mun; pan) Colț de măsea. 8 sn (Reg) Bucată mare dintr-un aliment.

ȘTEAP, ștepi, s. m. (Reg.) 1. Cotor de plantă rămas după secerat sau cosit. ♦ Mărăcine ascuțit; țepușă, ghimpe. 2. Bucată de lemn, scurtătură. – Din scr. štap, germ. Stab.

ȘTEAP, ștepi, s. m. (Regional) 1. Cotor de plantă (rămas după cosit sau după secerat); mărăcine ascuțit, în care se poate înțepa cineva; țepușă, ghimpe. (Atestat în forma steap) Ursul însă stătu locului și începu a striga: Nu mă omorî, Țugulea-viteazul, ci mai bine scoate-mi steapul ce mi-a intrat în labă. ISPIRESCU, L. 326. 2. Vîrful ascuțit al scîndurilor sau al leațurilor din care se fac gardurile. Și-o ștersei cum o ștersei, Dar și-acuma mă fripsei, Că sărind gardurile M-ajungeau șteapurile, De-mi îndoiau coastele Și-mi frîngeau picioarele. MARIAN, S. 101. – Variantă: steap s. m.

ȘTEAP ~uri n. reg. 1) Parte inferioară a unor tulpini de plante, care rămân după cosit sau după tăiat. 2) Bucățică subțire și ascuțită, desprinsă din tulpina unor plante sau dintr-un corp (scândură sau alt material); țepușă. /<germ. Stab

șteap n. ghimpe: scoate-mi șteapul ce mi-a intrat în labă ISP.; 2. Mold. bucată de lemn ce ciobanul svărle după oi. [Slav. ȘTEPA, așchie].

șteap (Munt. vest, Olt.) m., pl. epĭ, și știp (Trans). m. (germ. stab, pron. Și ștap, băț, de unde și sîrb. štap. Dac. 3, 709 și 746). Băț de azvîrlit după oĭ, după poame ș. a. Cotor de plantă rămas în pămînt după cosit orĭ secerat (rev. I. Crg. 5, 375): asemenea glugilor de strujenĭ într’un răstav de ștepĭ (despre un steag între baĭonete. CL. 1913, 826). Ghimpe: un șteap intrat în labă.

stap s vz șteap¹

ștap sn vz șteap¹

șteaf² sn vz șteap¹

ștep sm vz șteap¹

știp sm vz șteap¹

ștrap¹ sn vz șteap¹

ștreamp sn vz șteap¹

ștrep sm vz șteap¹

STEAP s. m. v. șteap.

știp, V. șteap.

șteap (reg.) s. m., pl. ștepi

șteap (reg.) s. m., pl. ștepi

șteap s. m., pl. ștepi

ȘTEAP s. v. băț, ghimpe, mărăcine, nuia, spin, țeapă, țepușă, vargă.

șteap s. v. BĂȚ. GHIMPE. MĂRĂCINE. NUIA. SPIN. ȚEAPĂ. ȚEPUȘĂ. VARGĂ.

șteap, șteapuri, s.n. – 1. Cotor de plantă rămas după secerat; țepușă, ghimpe, bucată de lemn: „Bărbații au adus custurile, cu care să-și taie câte-un șteap...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 241). 2. Vreasc: „Îs ca pomii dezgrădiți: / Care pângă dânșii trec / Cu șteapuri îi ștepuiesc” (Memoria, 2001: 113). – Din srb. štap (DEX, MDA), germ. Stab „băț, baston” (Scriban, DEX, MDA).

șteap, -uri, s.n. – 1. Bucată de lemn. 2. Vreasc: „Îs ca pomii dezgrădiți: / Care pângă dânșii trec / Cu șteapuri îi ștepuiesc” (Memoria 2001: 113). – Din srb. štap, der. din germ. Stab „baston”.