ÎNSEMN, însemne, s. n. Semn distinctiv al unei demnități, al unui rang; insignă. ♦ Stema, sigiliul, drapelul și imnul de stat al unei țări. – Din fr. insigne (după semn).

însemn sn [At: CODRU-DRĂGUȘANU, C. 84 / Pl: ~e / E: fr insiqne] (Rar) Semn distinctiv al unei demnități, al unui rang Si: insignă.

ÎNSEMN, însemne, s. n. (Rar) Semn distinctiv al unei demnități, al unui rang; insignă. – Din fr. insigne (după semn).

ÎNSEMN, însemne, s. n. (Învechit) Semn distinctiv (al unui grad, al unei demnități, al unui ordin etc.); insignă. Chipul său sculptat cu însemnele nouei dregătorii. ODOBESCU, S. I 452. Însemne de mărire și fast oriental. ALECSANDRI, P. III 377.

ÎNSEMN s.n.. Semn distinctiv al unei demnități, al unui grad; insignă. [Var. insemn s.n. / cf. fr. insigne, lat. insegna, după semn].

ÎNSEMN s. n. semn distinctiv al unei demnități, al unui grad; insignă. (după fr. insigne)

ÎNSEMN ~e n. rar Semn distinctiv al unei demnități, al unui rang sau al unui ordin. /în + semn

însemn n. insigniu: însemnele exterioare ale magistraților.

INSEMN s.n. v. însemn.

însemn s. n., pl. însemne

însemn s. n., pl. însemne

însemn s. n., pl. însemne

ÎNSEMN s. 1. semn, simbol. (Sceptrul era ~ul puterii domnitorului.) 2. insignă, (înv.) marcă, semn. (~ al unei asociații.)

ÎNSEMN s. 1. semn, simbol. (Sceptrul era ~ puterii domnitorului.) 2. insignă, (înv.) marcă, semn. (~ al unei asociații.)