velit¹ [At: CANTA, LET. III, 177/9 / Pl: ~iți / E: vel¹] (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) 1 a (D. boieri) Care deținea una dintre dregătoriile cele mai importante. 2 a (D. boieri) De rangul întâi. 3 sm (Rar; pex) Magnat.

velit² sm [At: CĂPĂȚINEANU, M. R. 23/8 / V: (îvr) ~e ssp / Pl: ~iți / E: (1) fr vélite, lat veles, -itis, (2) fr vélite] 1 (Mpl) Soldat de infanterie ușor echipat și înarmat care, în armata română, avea însărcinarea de a hărțui inamicul. 2 Soldat din armata napoleoniană care aparținea unui corp de vânători de infanterie.

velit¹ adj. (în Ev. Med., în Țările Rom.) (despre boieri) Care era de rangul întîi în ierarhia boierilor, deținînd una dintre dregătoriile cele mai importante. • pl. -ți. /vel- + -it.

velit² s.m. 1 (în armata romană) Soldat din infanteria ușoară, care stătea în fruntea legiunilor sau între cohorte și centurii. 2 (în Franța) Soldat din armatele napoleoniene cu însărcinări de infanterie ușoară. • pl. -ți. /<fr. vélite, it. velite; cf. lat. veles, -itis.

VELIT s.m. (La romani) Soldat din infanteria ușoară care stătea în fruntea legiunilor sau între cohorte și centurii. ♦ Soldat din armatele napoleoniene cu însărcinări de infanterie ușoară. [Cf. fr. vélite, it. velite, lat. veles].

VELIT s. m. 1. soldat din infanteria ușoară romană, în fruntea legiunilor sau între cohorte și centurii. 2. soldat din armatele napoleoniene cu însărcinări de infaterie ușoară. (< fr. vélite, it. velite)

velite ssp vz velit²

VELIT s. v. magnat.

velit s. v. MAGNAT.