UNGUR, unguri, s. m. Maghiar. – Din sl. ongrinu.

ungur, ~ă [At: CORESI, ap. GCR I, 25/23 / Pl: ~i, (înv) ~e, (îvr) ~gri sm / E: slv ѫгри (pl)] 1 sm Maghiar (1). 2 sm (Mol; îs) Vânt de la ~ Vânt dinspre vest. 3 a (D. oameni) Maghiar. 4 sms (Reg) Vânt dinspre vest. 5 smp (Bot; Trs) Iarba-șarpelui (Echium vulgare).

UNGUR, unguri, s. m. Maghiar. – Din sl. ongrinŭ.

UNGUR, unguri, s. m. Maghiar. Ungurii pornesc și calea-i opresc. ALECSANDRI, P. P. 65. ◊ (Adjectival) Cu trufie riga ungur către țeară-naintează. ALEXANDRESCU, M. 21.

UNGUR ~i m. Persoană care face parte din populația de bază a Ungariei sau este originară din Ungaria; maghiar. /<sl. ongrinu

Ungur m. locuitor din Ungaria. V. barbă.

úngur m. Locuitor din Ungaria saŭ de neam unguresc.

Unguri sau Maghiari m. pl. neam de rassă fineză, veniră în Panonia sub ducele lor Arpad (890-898) și fură creștinați sub Ștefan cel Sfânt. Printre urmașii acestuia fu Mateiu Corvin de Huniade, eroicul luptător în contra Turcilor, cari (după bătălia dela Mohaci) se făcură stăpâni pe o parte a Ungariei (1526), până fură alungați de Casa de Habsburg. Independenta politică a Ungurilor datează dela 1866.

ungur (maghiar) s. m., pl. unguri

ungur s. m., pl. unguri

ungur s. m., pl. unguri

UNGUR s. maghiar.

UNGUR s. maghiar.

ungur (-ri), s. m. – Maghiar. Sl. ągrinu, pl. ągure (Cihac, II, 437; cf. Vasmer, III, 173), cf. bg. ugrin, sb., cr. ugar. – Der. unguroaică, s. f. (maghiară); ungurean, s. m. (romîn din Transilvania); ungureancă, s. f. (romîncă din Transilvania); ungurenit, adj. (maghiarizat); unguresc, adj. (maghiar); ungurește, adv. (în limba maghiară; ca ungurii); ungurime, s. f. (nația ungurească); ungurism, s. n. (maghiarism); unguriza, vb. (a maghiariza).