stridență sf [At: LOVINESCU, C. VIII, 114 / Pl: ~țe / E: fr stridence] 1 Însușirea de a fi strident (1) sau de a emite sunete stridente. 2 Sunet strident Vz discordanță, disonanță, distonanță. 3 Caracteristică a unei culori de a impresiona neplăcut vederea prin tonurile prea puternice, contrastând intens cu celelalte din jur. 4 Calitate a unor lucruri de a fi astfel colorate Vz violență. 5 Ceea ce produce o impresie neplăcută prin lipsă de armonie sau de firesc. 6 Ceea ce iese în evidență în mod supărător.

STRIDENȚĂ, stridențe, s. f. Însușire a ceea ce este strident; sunet strident. Glas fără stridențe. Stridența sirenelor.

STRIDENȚĂ s.f. Însușirea a ceea ce este strident. ♦ Sunet, culoare, ton strident. [Cf. fr. stridence].

STRIDENȚĂ s. f. 1. însușirea a ceea ce este strident. 2. sunet, culoare, ton etc. strident. (< fr. stridence)

STRIDENȚĂ ~e f. 1) Caracter strident. 2) la pl. Sunet sau culoare stridentă. /<fr. stridence

stridență s. f., g.-d. art. stridenței; (fenomene, manifestări) pl. stridențe

stridență s. f., g.-d. art. stridenței; (fenomene, manifestări) pl. stridențe

stridență s. f., g.-d. art. stridenței; (fenomene, manifestări) pl. stridențe

STRIDENȚĂ s. 1. v. nepotrivire. 2. (fig.) violență. (~ culorilor.)

STRIDENȚĂ s. 1. dezacord, discordanță, discrepanță, disonanță, distonantă, neconcordanță, nepotrivire. (~ între elementele unui ansamblu.) 2. (fig.) violență. (~ culorilor.)