REGENT, -Ă, regenți, -te, s. m. și f. Persoană care guvernează provizoriu o monarhie, ținînd locul monarhului în timpul unei regențe. Prințesa Anna... fu declarată regentă. NEGRUZZI, S. II 145.

REGENT, -Ă s.m. și f. Persoană care guvernează cu titlu provizoriu un stat monarhic în timpul minorității sau al absenței regelui. [Cf. fr. régent, it. reggente].

REGENT, -Ă I. s. m. f. (cel) care guvernează cu titlu provizoriu un stat monarhic, ținând locul regelui în timpul unei regențe (1). II. adj. (despre propoziții; și s. f.) căreia i se subordonează una sau mai multe propoziții; supraordonată. ◊ (despre părți ale propoziției supraordonate) de care depinde o subordonată. (< fr. régent, lat. regens, germ. Regent)

*regént, -ă adj. și s. (lat. régens, -éntis, part. d. régere, a domni. V. co- și di-rigent). Șefu guvernuluĭ în timpu minoritățiĭ, absențeĭ saŭ boaleĭ unuĭ suveran: regina regentă, regentu. În istoria Franciiĭ, titlu dat luĭ Filip de la Orléans, regent de la 1715-1723, în timpu minoritățiĭ luĭ Ludovic XV. S. n., pl. e. Un diamant celebru (136 de carate) al coroneĭ Franciiĭ, cumpărat la 1717 de Filip de la Orléans. Regent al Bănciĭ Franciiĭ, unu din ceĭ 15 membri aĭ consilĭuluĭ general al eĭ. Regentu anuluĭ, în calendar, planeta dominantă.

regent adj. m., s. m., pl. regenți; adj. f., s. f. regentă, pl. regente

regent adj. m., s. m., pl. regenți; adj. f., s. f. regentă, pl. regente

REGÉNT, -Ă (< fr., lat., germ.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care guvernează o monarhie în timpul minoratului, al bolii sau al absenței suveranului; funcțiile regentului sunt exercitate uneori de către un consiliu de regență. 2. Adj. (LINGV.; despre propoziții sau părți de vorbire; și subst.) Căreia îi este subordonată una sau mai multe propoziții sau o parte de propoziție. 3. Diamant celebru de 137 carate montat în Coroana franceză. De origine indiană a fost cumpărat, în 1717, de regentul Philippe II d’Orleans.