poponeț⁴ sn [At: PAS, Z. I, 186/ V: ~eață sf / Pl: ~e / E: popou + -oneț] 1-2 (Fam; șhp) Poponel² (1-2). 3 (Fam) Poponel² (3). corectat(ă)

POPONEȚ, (1) poponeți, s. m., (2, 3, 4) poponețe, s. n. 1. (Zool.) Șoarece de cîmp și de pădure, lung de aproximativ 12 cm, cu spinarea roșcată și pîntecele alb, care are obiceiul să stea în două picioare; trăiește în galerii subterane, de unde iese după hrană, făcînd stricăciuni pe ogoare (Apodemus sylvaticus). ◊ Expr. A sta (sau a rămîne) poponeț = a sta (sau a rămîne) în picioare, drept, nemișcat, înțepenit. Un fedeleș de vin stătea poponeț alături, ca un pitic al tainițelor pădurii, care anume luase acea înfățișare. SADOVEANU, F. J. 83. După ce m-a doftorii, am rămas un timp poponeț în marginea patului. id. N. F. 87. A veni poponeț = a veni ca din senin, tam-nisam; a da buzna (peste cineva). A scoate poponeț = a scoate gata făcut, aranjat. Și-apoi lasă-te în conta sfinției-sale, că te scoate poponeț ca din cutie. CREANGĂ, O. A. 73. 2. Opaiț, sfeșnic. Pe vatră clipea, mijind, un capăt de luminare de său într-un poponeț de lut. HOGAȘ, M. N. 78. Dacă doar nu-s un poponeț să m-aprind și să mă sting pe mică pe ceas. ALECSANDRI, T. 814. 3. Momîie de speriat păsările; sperietoare. 4. (Familiar) Șezut, dos. O femeie dregea pantalonii rupți ai unui băiat fără să-l dezbrace, ci răsturnîndu-l cu capul în jos și punîndu-i poponețul deasupra mașinii de cusut. PAS, Z. I 196. – Variante: poponete s. m., poponeață s. f.

poponeață sf vz poponeț⁴ corectat(ă)

poponete³ sm vz poponeț²

țoponete^[1] sm vz poponeț³

POPONEAȚĂ s. f. v. poponeț.

poponeț¹ (feștilă; sperietoare de păsări; șezut) (reg., fam.) s. n., pl. poponețe

poponeț² (feștilă, sperietoare de păsări, șezut) (reg., fam.) s. n., pl. poponețe

poponeț (feștilă, sperietoare de păsări, șezut) s. n., pl. poponețe

poponeț, poponețe s. n. (eufem.) fese

poponeață, poponețe s. f. (eufem.) fese