poghibală sf [At: MUSTE, ap. LET. III, 47/27 / V: poghidală, poghigală, pohi~, pughi~ / Pl: ~le / E: cf ucr погибель „prăpăd, nenorocire”, rs погибель] 1 (Mol) Om rău Si: pușlama, secătură. 2 (Mol) Om de nimic. 3 (Mol) Ștrengar. 4 (Reg) Om slab. 5 (Reg) Vită slabă. 6 (Reg) Lighioană. 7 (Reg; csnp) Rămășiță de la snopii de cereale.

POGHIBALĂ, poghibale, s. f. (Mold.) Ștrengar. Ha! ha! bine v-au mai făcut, poghibale spurcate ce sînteți! CREANGĂ, A. 37.

POGHIBALĂ s.f. (Mold.) Om de nimic, secătură, pușlama. Acea poghibală spurcată, Spandoni, sfetnicul lui Nicolai-Vodă. PSEUDO- MUSTE. Etimologie: cf. ucr. pohybelĭ „prăpăd, nenorocire”. Cf. b l o t o r.

poghibală f. Mold. om de nimic, ștrengar: poghibale spurcate ce sunteți! CR. [Vechiu-rom. poghibală («acea poghibală spurcată, Spandoni», N. Muste): cf. bulg. POGHIBEL, stricăciune].

poghibálă f., pl. e (rus. pogibálŭ, -ála, part. d. pogibátĭ, a peri, a se ruina: rus. rut. bg. pogibelĭ, moarte, ruină). Mold. Monstru, arătare, pocitanie, ființă foarte urîtă. – Și poghigală (Cov.) și pughibală (Dor., Drum Drept, 1916, 378).

poghidală sf vz poghibală

poghigală sf vz poghibală

pohibală sf vz poghibală

pughibală sf vz poghibală

pughibálă, V. poghibală.

poghibală (reg.) s. f., g.-d. art. poghibalei; pl. poghibale

poghibală (reg.) s. f., g.-d. art. poghibalei; pl. poghibale

poghibală s. f., g.-d. art. poghibalei; pl. poghibale

POGHIBALĂ s. v. derbedeu, lepădătură, lichea, netrebnic, pușlama, scârnăvie, secătură.

poghibală s. v. DERBEDEU. LEPĂDĂTURĂ. LICHEA. NETREBNIC. PUȘLAMA. SCÎRNĂVIE. SECĂTURĂ.

poghibală (poghibale), s. f. – (Mold.) Lepădătură, monstru. Rus. pogibal „ruinat”, bg. pogibeli „ruină” (Tiktin), sb. pogibao „ruină”.

poghibală Între dicționare nu sînt divergențe prea mari cu privire la etimologia acestui cuvînt. După DU, care declară originea necunoscută, TDRG trimite la bg. пoгuбeль „pierzare”, scr. pogibej, pogibeo, „primejdie”, CADE la ucr. пoгuбeль, „prăpăd”, Scriban la rus. пoгuбaль, participiul lui пoгuбamь, dar și la rus., ucr. пoгuбeль, bg. пoгuбeл „moarte, ruină”, iar DLRM la ucr. пoгyбeль, rus. пoгuбeль. Ciorănescu la rusă, bulgară, sîrbă (a scăpat dicționarelor mai noi nota mea din BL, III, p. 35-37, în care combăteam aceste explicații). În primul rînd, înțelesul nu se potrivește prea bine, căci poghibală înseamnă „pușlama” (vezi și Lex. reg. II, p. 121 „om (sau animal) foarte slab”), dar găsim în CV, 1950, nr. 1, p. 14 (din comuna Țepu), poghibală cu înțelesul de „rămășiță de la snopii de cereale fără spic”, prin urmare înțelesul primitiv de „pagubă” pare asigurat. Mai serioase sînt dificultățile formale.Accentul în cuvintele slave este pe i, chiar dacă admitem o deplasare pe silabă următoare, încă nu se justifică schimbarea lui o în a participiul rusesc пoгuбaль, dacă a existat (participiul actual e пoгuб), diferă ca sens; forma ucraineană, cea mai indicată din punctul de vedere geografic (în românește cuvîntul e cunoscut din Moldova), se pronunță cu h, nu cu g. În realitate, în limbile slave nu apare nicăieri derivatul de care avem nevoie (totuși SemcinsKI, p. 96, admite originea ucraineană). S-ar putea crede că avem aici o formație românească cu sufixul -eală, pronunțat regional -ală; această ipoteză are puține șanse de a fi acceptată, în primul rlnd pentru că nu există un verb *poghibi (să presupunem că acest verb a existat, și a fost eliminat de concurența lui păgubi, sau să vedem în poghibală un derivat de la păgubi, influențat de sl. пoгuбamь?); în al doilea rînd pentru că ne-am aștepta ca măcar cu totul accidental să apară undeva și o formă cu -eălă. Absența totală a acesteia mă face să cred că am avut dreptate cînd am susținuții, (SCL, VII, p. 272) că la baza sufixului nostru este slavul -adlo. Putem oare presupune că a existat un sl. *pogibadlo, păstrat numai în românește?

poghibală, poghibale, s.f. (reg.) 1. om de nimic, om rău, pușlama, secătură, derbedeu; ștrengar. 2. om slab sau vită slabă. 3. lighioană, dihanie. 4. rămășiță de la snopii de cereale fără spic.