POANTĂ, poante, s. f. 1. Momentul cel mai de efect, punctul culminant al unei glume, al unei epigrame, al unei anecdote; ceea ce dă expresie, vioiciune unei opere literare sau artistice. 2. Extremitatea anterioară a piciorului unei balerine; vârf. ♦ Porțiune a piciorului unei balerine cuprinsă între gleznă și degete. ♦ Poziție în baletul clasic, executată de obicei de femei, care constă în ridicarea și deplasarea pe vârful degetelor și cu falangele bine întinse, cu ajutorul unor pantofi speciali legați de gleznă. ♦ (La pl.) Papuci speciali, cu vârful alungit și întărit, legați de gleznă, pe care îi poartă balerinele. – Din fr. pointe.

poantă sf [At: DR IV, 901 / S și: (după fr, eg) poin~ / Pl: ~te / E: fr pointe] 1 Moment de maxim efect, punct culminant al unei glume, al unei anecdote, al unei conversații. 2 Ceea ce dă expresie, vioiciune unei opere literare sau artistice. 3 (Cor) Extremitate anterioară a piciorului unei balerine Si: vârf. 4 (Cor) Porțiune a piciorului unei balerine cuprinsă între gleznă și vârful degetelor. 5 (Cor) Poziție în baletul clasic, executată la femei, care constă în ridicarea și deplasarea pe vârful picioarelor și cu falangele bine întinse, cu ajutorul unor pantofi speciali legați de gleznă. 6 (Cor; lpl) Papuci speciali, cu vârful alungit și întărit, pe care balerinele îi poartă legați de gleznă.

POANTĂ, poante, s. f. 1. Momentul cel mai de efect, punctul culminant al unei glume, al unei epigrame, al unei anecdote; ceea ce dă expresie, vioiciune unei opere literare sau artistice. 2. Extremitatea anterioară a piciorului unei balerine; vârf. ♦ Porțiune a piciorului unei balerine cuprinsă între gleznă și degete. ♦ Poziție în baletul clasic, executată de obicei de femei, care constă în ridicarea și deplasarea pe vârful degetelor și cu falangele bine întinse, cu ajutorul unor pantofi speciali legați de gleznă. ♦ (La pl.) Papuci speciali, cu vârful alungit și întărit, pe care îi poartă balerinele legați de gleznă. – Din fr. pointe.

POANTĂ, poante, s. f. (Franțuzism) Partea de efect, momentul culminant care constituie concluzia unei glume, a unei epigrame, a unei anecdote. Poanta epigramei. – Pronunțat: poan-.

POANTĂ s.f. I. Partea cea mai hazlie, de efect, dintr-o glumă, dintr-o epigramă etc. II. Vîrful pantofilor de balet. ♦ Cea mai importantă poziție din baletul clasic, executată numai de balerine pe vîrful picioarelor. [Pron. poan-. / cf. fr. pointe].

POANTĂ s. f. I. partea cea mai hazlie, de efect, dintr-o anecdotă, epigramă etc. II. vârful pantofilor de balet. ◊ poziție din baletul clasic, executată de balerine, pe vârful picioarelor. (< fr. pointe)

POANTĂ¹ ~e f. Partea cea mai spirituală a unei glume sau a unei anecdote. /<fr. pointe

POANTĂ² ~e f. 1) Poziție de bază în baletul clasic, executată de balerine, constând în ridicarea și deplasarea pe vârful degetelor. 2) Vârf tare al pantofilor de balet. /<fr. pointe

poantă s. f., g.-d. art. poantei; pl. poante

poantă s. f., g.-d. art. poantei; pl. poante

poantă s. f. (sil. poan-), g.-d. art. poantei; pl. poante

POANTĂ s. (COR.) vârf. (Dansează pe ~e.)

POANTĂ s. (COR.) vîrf. (Dansează pe ~e.)

poantă (poante), s. f. – Vorbă de duh, glumă rafinată. Fr. pointe. Cf. pont.