periuță sf [At: DRLU / P: ~ri-u~ / Pl: ~țe / E: perie + -uță] 1-10 (Șhp) Perie (1,8) (mică) Si: perioară (1-10), (reg) periucă (1-10). 11 (Spc) Perie de dinți. 12 (Reg) Parte păroasă de la piciorul albinei.

PERIUȚĂ, periuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui perie. Ana muia periuța în cutia cu tuș, năclăia genele arcuindu-le în sus, se trăgea îndărăt și revenea să mai adauge un strat. C. PETRESCU, C. V. 234. ♦ Fig. (Familiar și ironic) Lingușitor. 2. Segment al piciorului albinei, acoperit cu fire păroase. Această cercetare e cu atît mai îndreptățită cu cît vedem și înțelegem că artiștii nu au periuțe atît de fine la picioare ca să aleagă numai polen. IONESCU-RION, C. 38. – Pronunțat: -ri-u-.

periuță f. perie mică, în special de dinți.

periúță f., pl. e (dim. d. perie). Perie mică. Fig. Om lingușitor, ghebrea. Mold. Pensulă, condeĭ, penel (de văpsit, de pictat). V. bidinea.

périe f. (vsl. periĭe, pene, pero, pană [că peria primitivă a fost un moț de pene]; sîrb. perije, pene, peniș, peraja, peraje, păr gros de porc. V. pernă, părășin, năpîrlesc. Cp. cu brusture). Pensulă, fire de păr legate la capătu unuĭ bețișor de care se servesc zugraviĭ și văpsitoriĭ. (Cînd e maĭ mică, se numește periuță saŭ penel. Placă de lemn în ale căreĭ găurĭ s’aŭ fixat fire de păr egal de lungĭ (de ordinar, păr de porc, dar și imitațiunĭ) care servește la înlăturat colbu de pe haĭne, încălțăminte, mobile, la lustruit încălțămintea, la curățat pelea capuluĭ ș. a. – Peria a fost inventată de Germanu Lendegart din ducatu Badenuluĭ la 1763. El era calfă de morar și, ca să scape de mustrările stăpînuluĭ luĭ, care-l acuza că lasă făina să se risipească, a inventat peria de păr de porc. La 1770 șĭ-a brevetat invențiunea și a deschis o fabrică de periĭ. Peria de dințĭ a fost inventată la 1683 de Englezu Addis pe cînd se afla arestat din motive politice. V. bidinea, mătură, ghebrea, cesală, peptene.

periuță (desp. -ri-u-) s. f., g.-d. art. periuței; pl. periuțe

periuță (-ri-u-) s. f., g.-d. art. periuței; pl. periuțe

periuță s. f. (sil. -ri-u-), g.-d. art. periuței; pl. periuțe

PERIUȚĂ s. (rar) perioară. (~ de dinți.)

PERIUȚĂ s. v. lingău, lingușitor.

PERIUȚĂ s. (rar) perioară. (~ de dinți.)

periuță s. v. LINGĂU. LINGUȘITOR.

periuță, periuțe I. s. f. v. perie II. adj. (d. păr) tuns scurt.