NENE s. m. 1. (Uneori articulat și în forma prescurtată regională nea; adesea însoțit de numele persoanei la care se referă) Termen de respect cu care se adresează un copil sau o persoană mai tînără unui bărbat mai în vîrstă sau unui frate mai mare. V. bade, unchi. De ce să ai, nea Ioane, ciudă pe mine? DUMITRIU, B. F. 65. Da unde te duci, nene George? ISPIRESCU, L. 139. Să venim la istoria d-tale, nene Bogonos. NEGRUZZI, S. I 224. ◊ (În forma prescurtată nen-, urmat de adjectivul posesiv de persoana a doua și a treia) Mă! spune lui nen-tu Chiriac să nu uite de ce ne-a fost vorba. CARAGIALE, O. I 53. Chiruța se-nspăimînta Și către nen-său grăia. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. ◊ (Întrebuințat în cursul unei povestiri sau conversații fără să fie adresat unei anumite persoane, servind numai pentru a atrage atenția asupra celor spuse) Să fi văzut, nene, cadînele cum mai fugeau desculțe. ISPIRESCU, M. V. 15. Ei, nene, să pomenea Din inima cîmpului În buricul pămîntului. PĂSCULESCU, L. P. 212. 2. (Neobișnuit) Tată. Au zis împăratul că cine m-a scăpa din gura bălaurului, după acela m-a mărita și... are să mă deie nenea, cu bună samă, după acest țigan. SBIERA, P. 125. – Variantă: (însoțit de numele persoanei la care se referă) nea s. m.