diabolus in musica v. triton.

musica civilis (cuv. lat.) v. cântec de lume.

musica enchiriadis (< gr. ἐγχειρίδιον [encheiridion], „manual”, „tratat”; v. și enhiridie; papadichie), numele unui tratat din sec. 9, ce conține primele indicii ale polifoniei* occidentale (organum*). Aceste elemente de polifonie erau notate cu ajutorul semnelor literale derivate din semnul numit daseia (dasia), la rândulul său provenit din notația (II) gr. instr. Multiplicarea acestui semn unic, prin pozițiile diferite pe care le lua în spațiile unor linii paralele – ideea unui viitor portativ*, ce a rămas însă fără urmare imediată a dat naștere unui cod de 18 semne-daseia. Ca autor al tratatului a fost considerat inițial Hucbald, astăzi cercetările părând să desemneze alți posibili autori (între care benedictinul Hotgerus, m. c. 940).

musica figurata (figuralis), în opoziție cu cantus planus*, muzică ce făcea uz de „figurile” notației (III) mensurale (v. musica mensurata); în sec. 17-18, melodica obținută prin figurație*. Sin.: cantus figuratus.

musica firca (cuv. lat. „muzică falsă, artificială”), în sec. 13-16, sunete străine de hexacord* sau hexacorduri transpuse* cu ajutorul accidenților*; înseși aceste sunete, hexacorduri și accidente, având acest rol. Față de reprezentarea deplină și unitară a sistemului medieval, în care dividerea unei trepte prin semiton* se petrecea numai în locuri unde apărea b* (b rotundum sau b quadratum), m. introducea și alte locuri în care o treaptă putea fi coborâtă sau ridicată, chiar dacă era contra regularem vocum in gamete (sau gamut, v. gamma) dispositionem (Jacobus Leodiensis, CS II, 293 b). Această m. numită și musica falsa, în opoziție cu musica vera et necessaria (Philippe de Vitry, CS III, 18 b), departe de a descuraja pe compozitori, datorită acestei postulări negative din partea teoriei, își găsea o largă aplicare în muzica polifonică. În special clausulae*-le și cadențele (I) muzicii polif. beneficiau de aceste cromatizări*. La începutul sec. 15, Prodocimus stabilește o completă scară cromatică, ceea ce corespundea necesităților, tot mai complexe ale muzicii instr. Nu au fost complet elucidate problemele pe care le ridică în special descifrarea monumentelor muzicale, în care efectele m. au un caracter mai mult sau mai puțin obligat; în aceeași măsură, nu se poate stabili cu certitudine dacă cromatizările se efectuau într-un spirit încă modal sau aveau în substrat un sentiment al viitoarei tonalități (1). Cert este însă că cromatizările m., modificând caracteristicile modale originare în spiritul sensibilelor*, au netezit calea spre conceptul de tonalitate.

musica mathematica v. musica poetica.

musica mensurata (musica mensurabilis) (lat. „muzică măsurată”). Notele* cantus planus*-ului erau la origine de o lungime nedefinită și erau lungite sau scurtate într-o manieră întâmplătoare în funcție de ritmul* și accentul (1) cuvintelor adaptate. Apariția muzicii figurate (musica figuralis*) a necesitat un sistem de notație (III) care să exprime durata relativă și înălțimea fiecărei note. Apariția organum*-ului și a faux-bourdon*-ului au impus sincronizarea vocilor (2) prin valori precis raportate între ele ca și printr-un sistem complicat de ligaturi (ce uneau chiar opt valori). După Franco din Colonia, relațiile dintre note erau de două feluri: ternare* și binare. Cifra 3, conform concepției pitagoreice, era considerată perfectă, de aceea tempus perfectus era cel ternar (notat printr-un cerculeț), iar tempus imperfectus era cel binar (notat printr-un semicerc); prolatio* maior (= semibrevis* împărțită în trei) (notată cu un punct în cerc) iar prolatio minor (= semibrevis împărțită în doi) (notată fără punct). Orice valoare se împărțea astfel cu trei sau cu doi. Către mijlocul sec. 15, notele au fost diferențiate, prin goluri și înnegrire (color), cele negre corespunzând valorilor celor mai mari. O dată cu dezvoltarea muzicii instr. (a celei destinate instr. cu taste*, în special) s-a tins spre reprezentarea absolută, și nu doar relativă, a valorilor, în raport cu fixarea măsurii* și a tempo(2)-ului. Semicercul deschis spre dreapta din m. (tempus imperfectum), a devenit semnul pentru măsura 4/4, iar semicercul tăiat cu o linie verticală (tempus imperfectum diminutium) a devenit semnul pentru alla breve* (2/2). În Italia sec. 16 încă se făcea distincție între m. și musica ultra (extra) mensuram („fără măsură”); prima, numită de către Monteverdi prima prattica era proprie ariei*, strictă din punct de vedere ritmic, iar cea de-a doua, numită seconda prattica (v. și monodie), era proprie recitativului*, liber din același punct de vedere. Sin.: cantus mensurabilis.

musica poetica (loc. lat.), noțiune a tratatelor de compoziție din sec. 16, care ordonează muzica printre „artele vorbirii” (gramatica, retorica și dialectica), rupând cu vechea concepție med. a quadrivium*-ului. M. a pus accentul pe conținutul pământean-uman al muzicii, pe capacitatea expresivă a acesteia. V.: afectelor, teoria; etos (1); figură (2). Ant.: musica mathematica.

musica riservata (reservata). Întâlnit în documentele perioadei cuprinsă între 1552-1625, acest termen stilistic apare pentru prima oară, se pare, în Compendium musices de Adrian Petit Coclico (1552). Fiind redescoperit la sfârșitul sec. 19, termenul va genera discuții muzicologice la începutul sec. 20, relaționate uneori de exegezele pe marginea manierismului* muzical din sec. 16. Ca și în cazul manierismului, complexul de semnificații descifrate nu poate fi definit cu claritate: musica riservata poate viza aspecte ale creației sau ale interpretării muzicii din a doua jumătate a sec. 16. În general, conceptul desemnează o muzică „de cameră” (în sensul intimist), de o ingeniozitate „rezervată” cunoscătorilor cu educație umanistă, implicit de rang nobil. Interesant este și semnul de egalitate pe care unii teoreticieni renascentiști (J. Taisnier, 1559) îl pun între musica nova, musica moderna și musica riservata. Aspecte bizare, esoterice, rafinate sunt caracteristice m.r., care poate fi definită prin patru trăsături (v. H. Hucke): fenomenul estetic propriu-zis al „muzicii pentru cunoscători” (constant în toată istoria muzicii, de la Ars nova la muzica integral serială*); cromaticul* și enarmonicul* (în sec. 16, cu rol experimental, diferit de acela afirmat o dată cu tonalitatea* și temperarea* sonoră; în acest cadru vom întâlni preferințele unor compozitori renascentiști pentru musica falsa* sau ficta* – dincolo de conotația sa negativă din teoria muzicii medievale); artificialitatea contrapunctică (bunăoară raționalitatea abstractă a artei canonului*); iregularitățile în fraza muzicală. Alte exegeze ale sec. 20 semnalează și o anumită retorică asociată m.r., determinată de conținutul textului folosit de compozitor. Expresia afectelor, urmărirea atentă a expresivității textului devin astfel atribute ale m.r. (se dau exemple din psalmii sau madrigalele lui Orlando di Lasso), care demonstrează o linie de continuitate cu teoria afectelor* din baroc*. Raportul între m.r. și figuri retorice [v. figură (2)] a fost explorat intensiv (v. Brandes, Unger, Meier, Leuchtmann). Pe de altă parte, unii teoreticieni moderni consideră că s-a exagerat importanța conceptului. Oricum, problema interpretării m.r. rămâne încă deschisă și continuă să genereze controverse, cee ce, în definitiv, este valabil pentru orice termen stilistic cu un înalt grad de ambiguitate.

musica vulgaris (loc. lat.) cântec de lume.

PRO MUSICA, grup folk-rock românesc. Constituit la Timișoara, în 1973, de Ilie Stepan, Doru Piloș, Doru Apreotesei, Dorin Doroftei și Liviu Butoi. Repertoriul de debut preponderent pe versuri eminesciene. Multiple modificări de componență până la încetarea activității, în 1992. Înregistrări radio și TV, participări la numeroase concerte și festivaluri. Discografie selectivă: „Rockul baroc”, „Despre iubire”.