mor i [At: CREANGĂ, P. 18 / E: fo] (Rep) Onomatopee care redă mormăitul ursului.

MOR interj. (Adesea repetat) Onomatopee care redă mormăitul ursului. Deodată se auzi prin pădure glasul ursului: mor! mor! mor! ISPIRESCU, I. 329. Numai iaca și ursul: mor! mor! mor! mor! CREANGĂ, P. 187.

MOR interj. (se folosește, de obicei repetat, pentru a reda mormăitul ursului). /Onomat.

2) mor, interj. care arată mormăĭala. V. mîr.

mor/mor-mor interj.

mor interj. – Imită vocea ursului. Creație expresivă, cf. mîr, hor, sforăi. – Der. morăi, vb. (despre urși și alte animale, a scoate sunete caracteristice); morăit, s. n. (mîrîit); mormăi, vb. (a face ca ursul; a mîrîi, a bombăni, a bodogăni), pe bază de repetiție (der. din sb. mèrmljati, Cihac, II, 203, sau din bg. mormorjă, Conev 96, este suspectă); mornăi, vb. (a bombăni), prin disimilare (Pușcariu, Dacor., I, 95); mormăială, s. f. (mormăit; bombănit); mormăit, s. n. (acțiunea de a mormăi); mormăitor, adj. (care mormăie).

MOR (MOOR) [mó:r], Sir Anthonis (cunoscut și sub numele de Antonio Moro) (1519-1576), pictor olandez. Portretist al curților princiare din Spania, Portugalia și Anglia. Opera sa, remarcabilă prin expresivitate, sobrietate și caracterizarea viguroasă a modelelor, a influențat arta portretului oficial din sec. 16 („Maria Tudor”, „Filip al Spaniei”, „Sir Thomas Gresham”).