MICUȚ, -Ă, micuți, -e, adj., s. n. 1. Adj. Diminutiv al lui mic; mititel, micșor. 2. S. n. (Reg.) Vagonet în formă de căldare, în care se descarcă și se transportă zgura de la furnal. – Mic + suf. -uț.

MICUȚ, -Ă, micuți, -e, adj., s. n. 1. Adj. Diminutiv al lui mic; mititel, micșor. 2. S. n. (Reg.) Vagonet în formă de căldare, în care se descarcă și se transportă zgura de la furnal. – Mic + suf. -uț.^[1]

MICUȚ, -Ă adj., s. m. Diminutiv al lui m i c; mititel, micșor, (popular) micutel, micuțel, (regional) mititioc, michiț. I. Adj. (Indică dimensiunea) 1. Cf. mic (II). Ceriu . . . e plin de steale micuțe, lucitoare. CALENDARIU (1814),80/10, cf.LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., BARCIANU, V. Gura micuță ca o vișină coaptă și fața albă și roșă ca mărul domnesc. EMINESCU, N. 71. Mînușița aia micuța . . . nu putea să fie decît de fată. ISPIRESCU, L. 20. Să-mi cuprindă iar grumazul cu micuțele lui brațe. VLAHUȚĂ, P. 63. Se anină un clopoțel micuț. MARIAN, Î. 100. Mai tîrziu, cînd trandafirii erau singuri, nici purtați de mîini micuțe, nici înfipți la cingătoare, ei mi-au fost prigonitori. GALACTION, O. 58. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de plantă sau de animal, indică specii sau varietăți ale acestora) Mere d-ele micuță. ALR II 6095/141. Bunzari mnicut. ib. 6 573/260. 2. Cf. mic (I 3). Vas mic. ◊ (Cumulînd și sensul de înălțime redusă) Căsuța. . , era micuță, joasă, acoperită cu stuh. CONTEMPORANUL, IV, 41. Dincolo de mal, sus, e casa lor; uite-o, așa micuță, cu brîul cel negru pe jos, pe la păreți. MIRONESCU, S. A. 71. Am o căsuță Micuță Și are mai multe ferești Decît casele împăratului (Degetarul). GOROVEI, C. 129. Am o căsuță Micuță, Văruită, Și pînă ce n-o spargi, Nu poți să intri-ntr-însa (Oul). id. ib. 265. 3. Cf. m i c (I 5). Nici micuță, nici năltuță, Numai bună de drăguță. ALECSANDRI, P. I, 91. Dragă mi-i mîndra micuță, Că lá cîmp e hărnicuță. JARNIK-BÎRSEANU, D. 431. Bade, mîndruleana ta E naltă ca secera Și galbină ca ceara Eu-s micuță ca grîu Și roșie ca focu. DOINE, 161, cf. ALR SN I h 113. II. Adj. (Despre ființe) Cf. m i c (II). Găsiră un pui micuț de șarpe. ISPIRESCU, ap. GCR II, 354. Drăguțul nu-i nici drăguț, Ci-i un copilaș micuț, Nici nu știe săruta Pînă nu l-oi învăța. HODOȘ, P. P. 181. ◊ (Substantivat) Mama-i la mijloc îngropată, Iar frate-meu alăturea îndată, Pe mine să mă pui mai la o parte . . . Micuțul aici la sînul drept. GORUN, F. 207. (E x p r.) De micuț = de copil, din fragedă vîrstă; de mic, de micșor, (popular) de micuței. De micuț îl dase doamna la carte. ODOBESCU, S. III, 177. Alei slugă, fătul meu, Ce mă muști tu așe rău Doar nu te-ai făcut dulău? De micuț eu te-am avut Și tu asta n-ai făcut ! POMPILIU, ap. GCR II, 292. De micuț m-ai botezat, De mare m-ai cununat. MARIAN, SA. 36. Acela-i năcaz, Care de micuț l-ai tras. RETEGANUL, CH. 10. III. Adj. (Indică durata) Cf. m i c (III). Pin-aveam și eu drăguță, îmi părea noaptea micuță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. IV. S. m. (Regional; la sg. art., eufemistic) Unul dintre numele dracului. Alte nume ale dracului sînt: Bală. . ., micuțul, HEM 508, cf. COMAN, GL., ALR II/I KN 95, 2 744/260. – Pl.: micuți, -e. – Mic + suf. -uț.