LAIE s. f. (Pop.) 1. Ceată de țigani (nomazi). 2. Ceată dezorganizată și zgomotoasă (de copii, de oameni). – Din ucr. laja, „haită de câini”, cf. pol. łaja idem.

laie¹ [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: (rar) lai sn / Pl: (rar) lăi / E: pn laja] 1 sf (Asr) Ceată de rromi, de obicei nomazi. 2 sf (Îs) Țigan de ~ Rrom nomad. 3 sf (Pex; îas) Rrom certăreț. 4 sf (Pfm; pex) Persoană guralivă. 5 sf (Pfm; pan) Grup de persoane zgomotoase Si: ceată, haită. 6 sf (Îla) De ~ Care aparține unei cete de rromi Si: țigănesc. 7 sf (Pfm; îal) Vagabond. 8 sf (Pfm; îlav) În ~ Buluc. 9 sf (Reg) Grup de câini sau de alte animale de același fel Si: haită. 10 av (Pop; îe) A se ține ~ (după cineva) A sta nedespărțit de cineva. 11 av (Arg) Nimic.

LAIE s. f. 1. Ceată de țigani (nomazi). 2. Ceată dezorganizată și zgomotoasă (de copii, de oameni). – Cf. ucr., pol. laja, „haită de câini”.

LAIE s. f. 1. (Astăzi rar; mai ales determinat prin «de țigani») Ceată de țigani (de obicei nomazi). Romîncă a cărei bogată zestre cuprindea și o laie de robi țigani. ODOBESCU, S. III 22. Laia se opri la cea întîi crîșmă. ALECSANDRI, la GHICA, S. 82. Tocmai se intîmplase să vie în sat o laie de țigani din Prundu Ieșului. ȘEZ. VII 155. ◊ Țigan de laie = (în opoziție cu țigan de vatră) țigan nomad. 2. Ceată zgomotoasă (de copii, de oameni). Biata bab-a-ntrat în laie. COȘBUC, P. I 226. ◊ (Adverbial, uneori în forma compusă laie-gaie) De cîte ori vine pe la noi mătușa... vin și băieții laie-gaie. STANCU, D. 14. N-ai să mai ieși cu o femeie pe uliță, că se ia bagabonții (= vagabonzii) laie după dumneata. CARAGIALE, O. I 44.

LAIE f. 1) înv. Grup de țigani nomazi. 2) pop. Ceată dezorganizată și zgomotoasă de copii sau de oameni. /<pol., ucr. laja

laie f. Mold. 1. ceată, în special de țigani nomazi; 2. ceată de vagabonzi: laie de cerșetori GHICA. [Pol. LAĬA].

1) láĭe f., pl. lăĭ (pol. laja, rut. laĭá, ceh. láje, ceată, haĭtă. Bern, 687). Ceată de Țiganĭ nomazĭ. V. șatră.

2) laĭe adj. V. laĭ.

lai² sn vz laie¹

!laie (pop.) s. f., pl. lăi

laie (pop.) s. f.

laie s. f.

laie (de Țigani).

laie (lăi), s. f. – 1. Haită de cîini, mulțime de cîini. – 2. Șleahtă, ceată, hărmălaie. – 3. Șatră sau grup de țigani care umblă sau trăiesc împreună. Sl., cf. ceh. laje, rut., pol. łaje „haită”, din sl. (sb.) lajati „a lătra” (Cihac, II, 164; Tiktin; DAR). – Der. lăieș, s. m. (țigan nomad); lăieț, s. m. (țigan nomad; turnător în metal), rezultat dintr-o confuzie a cuvîntului anterior cu bg. lĕec „topitor, turnător”, de la leja „a topi, a turna”; lăețesc, adj. (țigănesc); lăețească, s. f. (dans țigănesc); lainic, adj. (nomad, vagabond, hoinar), cu suf. -nic (după Cihac, din mag. lajha „leneș”, slov. lajnati „a umbla cîntînd la vioară”; după DAR, în legătură cu rut. lan „leneș”; cf. Iordan, BF, IX, 147); lăinici, vb. (a rătăci, a hoinări); lăinicie, s. f. (lene).

a face o laie expr. a eșua, a nu izbuti, a suferi un eșec.

o laie (de Geo Bogza) expr. nimic.