IMPERATIVĂ s. f. (< adj. imperativ, -ă < lat. imperativus < imperare „a porunci”, cf. fr. impératif): propoziție care exprimă un ordin, un îndemn, un sfat, o rugăminte sau o interdicție prin intermediul modului imperativ cu care se construiește (sau al conjunctivului cu valoare modală de imperativ). Ea este de obicei o propoziție afectivă, afirmativă sau negativă (prohibitivă): „Ionică, dragul mamei, tu mai lasă drumurile¹ / și / stai lângă mămuca²... /” (Ion Creangă); „Nu ieșiți la marginea cuibului!” (Em. Gârleanu); „...să-i spui lui domnu prefect¹ /că-l aștept”² /(M. Sadoveanu). ◊ falsă ~: i. construită cu indicativul unui verb care prin sensul lui originar exprimă ideea de ordin, de îndemn, de sfat, de rugăminte, de interdicție, ca de exemplu „A poruncit / să vină armata”; „A ordonat / să tragă”; „Îi îndeamnă la fapte bune”; „Îl sfătuiește / să renunțe”; „Te rugăm / să mai aștepți”; „I-a interzis / să mai vorbească neîntrebat” etc.