hara i [At: GANE, ap. TDRG / V: ~rcea, ~rpa, ~rta, ~rtal¹ / E: fo] 1 (D. câini, rep.) Ham! 2 (Îe) Că-i ~, că-i para Exprimă încurcarea cuiva în argumente neconvingătoare. 3 (Îc) ~-para Învălmășeală (mare). 4 (îac) Batjocură. 5 (Îae) Larmă. 6 (Îae) Cheltuială nesocotită. 7 (Îe) A face (o) ~-para (sau harcea-parcea, harta-parta, hartal-partal, harpa-harpa) A bate. 8 (Îae) A face bucăți. 9 (Îae) A strivi. 10 (Îal) A spulbera. 11 (Îal) A împrăștia.

hára interj. care, repetată, arată hîrîitu cînilor, vorba Jidanilor și zgomotu cĭorovoĭeliĭ saŭ discusiuniĭ: ce tot hara-hara pe aicĭ, măĭ Jidane? Ba că-ĭ hara, ba că-ĭ para, ba cîr, ba mîr; ba o vorbă, ba alta.

HARA-PARA s. f., adv. (Fam.; în expr.) A face (o) hara-para = a face, a provoca o învălmășeală, o vânzoleală; a face harcea-parcea. – Formație onomatopeică.

harcea i vz hara

harpa i vz hara

harta i vz hara

hartal¹ i vz hara

HARA-PARA s. f. (Numai în expr.) A face (o) hara-para = a face, a provoca o învălmășeală, o vînzoleală; a face harcea-parcea. Dulăii... făcură o iama, o hara-para nemaipomenită. La TDRG. Cu dracii de la boieriul cela ai făcut hara-para. CREANGĂ, P. 319.

hara-para adv. Mold. a face hara-para, a prăpădi: cu dracii ai făcut hara-para CR. [Onomatopee].

hára-bára, V. hala-bala.

hára-pára adv. (turc. pará-pará = -parča. V. harcea-, pará). Munt. Mold. Fam. Val-vîrtej, mare dezordine: copiiĭ s’aŭ jucat și aŭ făcut casa hara-para.

hara interj. – Exprimă mîrîitul cîinelui, ca și ideea de a sfîșia. Creație expresivă. Este simplă var. de la hîr, cf. aici; der. săi se confundă adesea cu cei de la hîr sau hor. – Der. harapara, s. f. (trîntire, scuturare; hărmălaie); hara-para (var. harta-parta, harcea-parcea), adv. (în bucăți, pe părți), ultima formă încrucișată cu tc. parca-parca „în mii de cioburi” (Popescu-Ciocănel 32); haraiman, s. n. (hărmălaie, larmă), cu suf. expresiv -man, cf. chiloman; harchină, s. f. (bucată); harcăt (var. harhăt), s. n. (scîrțîit, scrîșnet, zgomot; larmă); hărcati (var. hărhăți, hărhăti), vb. (a sta de vorbă, a pălăvrăgi; a se certa, a țipa; a face zgomot); hărcăteală (var. horcoteală), s. f. (agitație), cf. forfoteală; harhotă, s. m. (vorbăreț), cf. forfotă; harhar, s. m. (evreu), cf. rut. harhara „femeie stricată” care pare a proveni din rom.; harhălău, s. m. (june prim, cavaler), cf. sdrăngălău; harhagea, s. f. (cochetare, flirt); hărhălaie (var. harmalaie, hărmalaie, harhalie), s. f. (hărmălaie, scandal), cu disimilare la var. (după DAR, prin influența lui larmă; pentru Pascu, I, 194, din sl. kraloma „rebeliune”); hartan, s. n. (bucată ruptă, mai ales de carne; parte, cîrpă, zdreanță; picior de pasăre), din harta (-parta), cu var. hartal, partal, partam (după Candrea, partal provine din mag. partalav); hărtăni (var. hărtăpăni, hărtăpăli), vb. (a sfîșia, a sfîrteca), var. cu influența lui harta-parta.