EON, eoni, s. m. 1. (Fil.; la gnostici) Fiecare dintre multiplele emanații, ipostaze, forme de manifestare ale divinității supreme unice. 2. (Geol.) Diviziune a timpului geologic de cel mai înalt grad. [Pr.: e-on] – Din fr. éon.

eon sm [At: DN² / P: e-on / A și: eon / Pl: ~i / E: fr éon] (La gnostici și neoplatonicieni) Ansamblul forțelor eterne emanate de o ființă, care face posibilă acțiunea sa asupra lucrurilor.

EON, eoni, s. m. Ansamblul forțelor eterne emanate de o ființă, care fac posibilă acțiunea sa asupra lucrurilor, în filozofia neoplatonicienilor și a gnosticilor. [Pr.: e-on] – Din fr. éon.

EON s.m. (Fil.) Spirit considerat de gnostici ca emanat dintr-o inteligență divină. [Pron. e-on. / < fr. éon, cf. gr. aion – eternitate].

EON s. m. (la neoplatonicieni și la gnostici) inteligență divină, putere eternă care face posibilă acțiunea acesteia asupra lucrurilor. (< fr. éon, gr. aion, eternitate)

eon s. m., pl. eoni

eon s. m., pl. eoni

eon s. m. (sil. e-on), pl. eoni

EON s. (FILOZ.) epocă, eră. (~ul dogmatic.)

EON s. (FILOZ.) epocă, eră. (~ dogmatic.)

eon = Oeonus.