dup² i [At: SADOVEANU, ap. CADE / V: dub / E: fo] Cuvânt care imită: 1 Zgomotul de pași apăsați (sau tropăitul). 2 Zgomotul produs de o lovitură dată cu pumnul Cf buf.^[1]

DUP¹ interj. Cuvînt care imită mersul apăsat. – Onomatopee.

3) dup interj. care arată căderea unuĭ corp greŭ saŭ călcătura unuĭ animal greoĭ: se auzeaŭ venind dup-dup (rudă cu vgr. dúpos, zgomotu căderiĭ unuĭ corp greŭ și cu ceh. dup, dupăĭală. V. dupuĭ, buf și tipa-tipa).

dup interj.

dup interj. – Poc (exprimă zgomotul produs de o lovitură). – Var. sdup. Creație expresivă, cf. buf, hop și ngr. δοῦπος. – Der. dup, s. m. (bilă; bețișor care înlocuiește bilele la anumite jocuri de copii; smoc de păr), cuvinte care adesea sînt considerate de origine diferită, dar care provin din aceeași intenție expresivă, de a desemna un obiect rotund și greu. După Cihac, II, 105 ar trebui plecat de la dup „joc cu bile”, care ar proveni din sl. duplŭ „concav”, cf. pol. dup „scorbură”, ceh. dupa „gaură”, bg. dup(č)ĭă „a găuri”. Aceste paralele sînt evidente; însă sensul lui dup „joc de bile” nu este atestat și pare a fi rezultatul unei greșeli de interpretare a expresiei a juca în dupi „a juca popice (care trebuie să fie băgate într-o gaură)”. După Conev 40, din bg. dupka. Dublet de la dup „smoc de lînă” trebuie să fie dop, s. n. (bucată de plută cu care se astupă o sticlă; plută); se știe că un smoc de lînă sau o bucată de cîrpă este cel mai simplu dintre dopurile primitive. Cuvîntul rom. a fost explicat prin cr. tapun (Cihac, II, 99), care cu greu s-ar putea admite, și puțin sau deloc probabil pe baza gepidicul *dups (Gamillscheg, Rom. Gem., II, 251) sau a săs. dop (Meyer-Lübke, Z. vergl. Sprachf., XXXIX, 597; Dacor., III, 734; Scriban; Rosetti, II, 80). Der. dupac, s. m. (lovitură; palmă; pumn), der. cu suf. -ac (Pascu, Suf., 191; cf. Iordan, BF, I, 110; după Candrea, trebuie să se pună în legătură cu sb. dupac „lovitură”); dupăci, vb. (a lovi, a da cu pumnul; a călca în picioare; a lega); dupuros, adj. (Mold., păros, plin de smocuri); dupurlui, vb. (a jumuli, a curăța), de la pl. dupuri cu un suf. expresiv ; dupăi (var. dupui), vb. (a tropăi, a călca zgomotos); sducni, vb. (Banat, a scutura, a face să tremure); (s)dupăit, s. n. (tropăit); (s)dupăială, s. f. (tropăit); îndupăca, vb. (a se ghiftui, a înfuleca), cuvînt înv., folosit de Cantemir; îndopa, vb. (a hrăni, peste măsură, a ghiftui; a umple, a sătura; a hrăni o pasăre vîrîndu-i mîncare pe gît pentru a o îngrășa; refl., a se sătura, a se ghiftui); doapă, s. f. (femeie dolofană); dopar, s. n. (tirbușon). Din rom. provine mag. dop (Edelspacher 13) și săs. dop.