cilibiu, ~ie [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 8/27 / V: celeb~, chilighiu, ~bi, ~linghiu, țelebi a / Pl: ~ii / E: tc çelebi] (Tcî) 1 sm Titlu dat (mai ales europenilor) de către turci Si: efendi, nobil. 2 sm (Iuz; titlu de politețe) Domn. 3 a Elegant. 4 a Galant. 5 a Grațios. 6 a Frumos. 7 a Curat. 8 a Tras prin inel. 9 a Deosebit. 10 a Delicat.

CILIBIU adj. și s. m. (Mold.) 1. Adj. și s. m. Nobil, distins. [Italienii] sînt subțiri, pentru aceea le zic gentilomi, cum zic grecii, celebii. M. COSTIN. Cu mare omenire, pentru aceia le dzic gintiloni, cum zic grecii, celebii. NCL I, 40. O, ce cilibii și împărătești fapte! B 1774, 10^v. 2. Adj. Fin, grațios. A: Cu cît îi lua mai mult sama, atîta o afla mai frumoasă și mai cilibie. H 1771, 101^r; cf. B 1774, 8^v. // C: Că te văz că ești cuminte, O cucoană zulufie, Frumoasă si cilibie. MISC. 1778, 37^v. Variante: celebiu (M. COSTIN; NCL î, 40; B 1774, 8^v). Etimologie: tc. çelebi. Vezi și cilibilîc. Cf. chipeș (2), cinsteș (3), f a i e ș, ghizdav.

CELEBIU adj. și s.m. v. cilibiu.

celebiu (cilibiu) a. și m. 1. odinioară, titlu de politeță, analog lui chir: celebiu Dumitrache; 2. distins, nobil: celebii dela Fanar AL.; 3. azi, elegant (sens mai ales popular): coconaș cilibiu; 4. Mold. bine făcut, svelt de corn. [Turc. ČELEBI].

!cilibiu (înv., reg.) adj. m., s. m.; adj. f., s. f. cilibie; pl. m. și f. cilibii