bală¹ sf [At: CALENDARIU (1814), 122/5 / Pl: ~le / E: nct] 1 (Îvp) Fiară groaznică. 2 (Reg; îe) A fi altă ~ A avea ceva drăcesc. 3 (Reg; îe) A fugi ca de altă ~ A fugi nebun (de ceva rău). 4 (Reg) Urs fioros.

bálă³ s.f. sg. v. bale.

bálă² s.f. v. bal².

bálă¹ s.f. 1 (în mit. rom.) Monstru, dihanie, fiară groaznică. Necuratul de zmeu, bala dracului (ISP.). ◆ Ext. Fiară sălbatică. Trebuie să fie o bală de lup (SADOV.). ◇ Expr. (reg.) A fi altă bală = a avea ceva necurat, drăcesc. A fugi ca de altă bală = a fugi nebun (de ceva rău). 2 Fig. Femeie desfrînată și murdară. • pl. -e. /etimol. nec.

BALĂ² (pl. -le) sf. ⚚ Teanc (de mărfuri: au făcut și o ~ de postav prea frumoasă de au trămis-o la Împărăție (LET.) [it. balla].

*BALĂ¹ (pl. -le) sf. 1 Fiară groaznică, spurcată, dihanie, monstru: era așa de stricătoare bala de fiară, încît turmele de oi nu se mai stăveau prin preajmă de râul lui (ISP.) ¶ 2 familiar Om crud cu apucături și înfățișare de fiară spurcată: streinul, pentru firea ta, e ~ nebotezată (JIP.) ¶ 3 Pr. ext. Ființă urîtă. în spec. femeie slută, de speriat: Cat o vacă ș’o junincă Ș’o ~ de ibovnică (IK.-BRS.) [bale].

BALĂ, bale, s. f. (în superstiții și în basme) Monstru, dihanie, fiară groaznică. V. balaur. Așa îi vorbi... [șoimului] Șarpele, bala pămîntului. TOMA, C. V. 339. Făcu mici fărîme pe necuratul de zmeu, bala dracului. ISPIRESCU, L. 131. ♦ Fiară sălbatică, dihanie. Trebuie să fie o bală de lup. SADOVEANU, O. V 459.

BALĂ, bale, s. f. Monstru, dihanie; fiară groaznică.

BALĂ ~e f. folc. Fiară înspăimântătoare; monstru; dihanie. /Orig. nec.

bală f. 1. fiară înfricoșitoare prin mărimea și sălbăticia ei: bala spurcată de smeu ISP.; 2. femeie desfrânată și murdară. [Singular abstras din bale și numită astfel după gura spumegătoare a fiarei].

1) bálă f., pl. e (lat. pop. billa, vită de tras, de unde s’a făcut belă, beală, bală, ca pară, din pĭra). Vest. Rar. Fiară, dihanie, monstru.

2) bálă f., pl. e (ngr. [d. it.] bállá, balot; fr. balle, minge. V. bal 2, balot). Vechĭ. Balot: o bală de postav (Let. 3, 253).

bală (monstru) (pop.) s. f., g.-d. art. balei; pl. bale

bală (monstru) (pop.) s. f., g.-d. art. balei; pl. bale

bală (monstru) s. f., g.-d. art. balei; pl. bale

bală (bale), s. f. – 1. Vietate, lighioană. – 2. Monstru, fiară. Probabil contracție de la boală, care se folosește curent în limba populară, ca termen depreciativ, aplicat mai ales vitelor. Primul său sens trebuie să fi fost, ca în boală, cel de „lighioană primejdioasă” sau „calamitate”. Accepția de „monstru”, care apare exclusiv în dicționare, este numai secundară și artificială, datorită asocierii instinctive cu balaur. În acest sens se folosește mai ales în literatura scrisă: uzul popular (cf. în DAR; o bală de cîine, o bală de copil, du-te’n bală, mînca-te-ar balele; în Candrea; o bală de ibovnică) se identifică perfect cu cel al lui boală. După altă ipoteză, este vorba de lat. bellua (Tiktin; REW 1026; Philippide, II, 633; Pascu, Arch. Rom., VI, 224), cf. alb. boljë, „dragon”, it. belva „fiară”; dar această explicație prezintă dificultăți fonetice. Hasdeu 2374, urmat de DAR, se gîndea la o formație modernă, pe baza lui bale, și o lega cu credința populară legată de balele dracului. În sfîrșit, Scriban pleacă de la lat. pop. billa „animal de tracțiune”.

bală (bale), s. f. – Pachet, legătură. – Var. bal. Mr. bală. It. balla, de unde și ngr. μπάλα. Var., din fr. balle. Aparține terminologiei comerciale; cf. balot.