sorin, ~ă [At: MURNU, O. 112 / Pl: ~i, ~e / E: soare³ + -in] 1-2 sn, a (Rar) (Loc) însorit. 3 sf (Reg) Floarea-soarelui (Helianthus annuus).

Sorin Prenume moderne și foarte apreciate astăzi, Sorín și Sorína sînt noutăți în onomastica noastră (probabil necunoscute acum o sută de ani). Popularizat de la sfîrșitul secolului trecut de un poem al lui N. Beldiceanu (1844-1896), Sorin este considerat un derivat românesc de la Soare (uneori și prenume, dar mai mult nume de familie), atestat în documente cu cîteva sute de ani în urmă și format pe baza subst. soare (în aceeași familie sînt încadrate și Sor, Soru – de aici Sorescu, Soreni etc.). Dacă Sorina este corespondentul lui Sorin (tot aici trebuie menționată și o formație foarte recentă, Sorela), alte cîteva prenume feminine cunoscute și destul de apropiate, Sorana, Sorica, Sorița, sînt considerate derivate dintr-un alt vechi nume românesc, Sora- din subst. soră (în Moldova, era purtat chiar de sora lui Ștefan cel Mare). Numele în discuție nu apar în onomastica popoarelor vecine, cu excepția maghiarilor, care văd în Szorina un împrumut din română, iar pentru prenumele românesc propun un probabil etimon francez (într-adevăr, în Franța, Sorel, Soret și Sorin sînt frecvente, dar ca nume de familie, întrucît sînt derivate de la Saur, la origine supranume însemnînd „roșu închis”).

Sor/ea, -eață, -enghea, -eni, -escu, -ete, -icu, -in v. Soare 4 – 10.