PĂCURAR subst. „păstor” < lat. pecorarius. 1. – (17 A V 276; Tec II; Ard; Moț); – Stan (17 B II 77); Păcurariu (16 A III 29); -l, G. (CL). 2. Păcurărelu t. (Mus). Sensul corect se menține în Ardeal, cel recent „negustor sau lucrător la păcură” este greșit în loc de păcureț, < păcură.