MIC adj. I. 1. Latinizat: Micus în doc. lat. ung. 1202 (Lukinish-Galdi, Doc. p. LVIII); Micou ard. 1216, în doc. lat. ung. (11 – 13 C I 106). 2. Mic mold., 1435 (Glos); – Gălescul (6. Bog); – Ruptură (ib.) și – Craii (Mih 22), redat de I. Bogdan în forma Micu (Ștef); Mic -u, -ul frecv. (Dm), forma fără u se întîlnește mai ales în Ardeal; Mic, frecv., ard. (Paș; M mar). 3. Micul, vlah sec. al XIII-lea (Mori 15); folosit ca pren.: – vlah din Serbia, 1348; – popă, – tătar și – țig. (Ștef); – munt., 1481 (Rel; Glos); – Popșor (13-15 B 76). 4. Derivate: Mic/escu; -ești, -ăuți ss.; Micul/eseu; -ești s. 5. Mica f. (P⁴ fila 26; CL; Sd XXII; Olt; Vel 16 A II 16) etc.; – fam. comite de Bihor, 1201 (11 – 13 C 119); 6. + -uț: Micuț fam. (An Pit 77; Viciu 34) etc.; -ă b. (Sur III); -a (Glos). 7. + -uș: Micuș ard. (11-13 C I 25); – t. (AO XYI). II. Cu alte sufixe onomastice: 1. Micaia t. (Cat) dintr-un n. marital. 2. Mican și -ești ss, Micaci, Duma, 1456 (Dm); – Dima (17 A I 229). 4. Micolă (Dm; Ștef; 16 A III 101; 17 A II 334); ca pren. – (P¹⁴ fila 142;. Sur VII; Isp I¹); – Rohat (C Bog; 16 A I 99). 5. Micotici, 1608 (Sd V 14; 16 A II 173); – Grozea (Ștef; Sur VII); Micoto (16 A II 31) cu o de stil literar. 6. Micoan, Ivan (16 A IV 250). 7. + -ea: Micea (Giur 245); cf, ar. Miča, -u (Fîrș). 8. + -iu: Miciu, dobr. (RI XI 208); -l, Tudose, ard. (Braș). 9. + -șa: Micșa (Moț); Stanciul Micșei (17 B II 216), pentru că -șa este sufix productiv în 1. romînă, de ex: Boc-Bocșa, Focu-Focșa (Focșani) etc. 10. + -șa, -an: Micșan (16 B II 137, 160, III 205, VI 39; Drag 118); -ești s. (Dealu 16); -ii s.; Micșăni s. (Arh). 11. Din alte teme <?): Miclan, T. (Sur XXV); Mictor, buc., act. < Micu + Victor. III. Mic și onomastica slavă. Pașca atribue origine slavă unor derivate de mai sus, folosite în „Țara Oltului”, ca mai probabilă, decît „îndoioasa legătură” cu rom, mic, aceasta pentru că există un slav Mикo, Mикa, pe care Weigand, fără temei, îl dă ca ipoc. din Mihail; Miklosich însă afirmă că „nu știe de unde vine” tema Mik spre a explica pe srb. Mik și blg. Miksa, ceh Mika și Mikul, iar Maretić (Rad vol. 82 pp. 84, 128), adaugă; Mika, Mikul [nume purtate de fapt de către vlahii din Serbia în sec. al XIV-lea], fără etimologie sau explicații ! Dacă există un ipoc. blg. Miko < Mihail, nu este suficient spre a infirma înrudirile date mai sus.