maxim², ~ă [At: MIRONESCU, S. A. 113 / Pl: ~i, ~e / E: lat maximus, fr maxime, maxima] 1 a (Îoc minim) Care are cea mai mare dimensiune, durată, intensitate etc. Si: maximal (1). 2 sf (Spc) Cea mai mare valoare pe care o poate avea, într-un anumit interval, o funcție sau o calitate variabilă. 3 sf (Met) Centru de înaltă presiune atmosferică.

Maxim m. nume a 3 împărați romani cari muriră toți asasinați (237-455); sub domnia celui d’al treilea, Genseric, regele Vandalilor, coprinse și jefui Roma (455).

Maxim (Ioan) m. eminent latinist român, originar din Macedonia, redijă împreună cu Laurian, primul proiect de Dicționar academic al limbei române (1825-1877).

MAXIM [mæksim], Sir Hiram Stevens (1840-1916), inventator american de origine engleză. Industriaș în domeniul tehnicii militare. A inventat (1883) mitraliera încărcată automat prin efectul reculului („mitraliera M.”), a perfecționat pușca automată, tunul și mitraliera grea.

MAXIM, Mihai (n. 1943, Vorniceni, jud. Botoșani), istoric român. Prof. univ. la București și Istanbul. Orientalist. Contribuții privind relațiile Țărilor Române cu Imperiul Otoman („Țările Române și Înalta Poartă”, „L’Empire Ottoman au Nord du Danube et l’autonomie des Principautés Roumaines au XVI-éme siècle. Etudes et documents”).

MAXIM, lat. Maximus superlativul lui magnus, vechiu supranume roman, luat apoiș Și ca prenume. 1. Maxim vătav (Sur IV); s. (16 B II 238); -u popa (17 B III 257). Cu afer.: Axim ard., 1726 (Paș), Maxăm, mold., 1733; Maxăn (P Bor 48). 2. Cu apoc.: Maxa f. sau b., mold., 1611 mart 20. 3. Măximești s. 4. Maxin (Syn; C Ștef; 16 A II 67); Măxin/eni și -ești ss. (Ștef); -oiu, A. (Î Div),. Cu afer. Axin, 1726, ard. (Paș). 5. Maxen (Sc); -a f. (16 A II 108); -ila f. (17 A V 277). 6. Mexana f, (Sur XI). 7. Maxîn (Bîr I). 8. Massimu, Ioan, prof., în ortogr. latinistă.

Maxim Destul de vechi la noi, Maxím este un nume cu semnificație clară astăzi, întrucît corespunde adj. maxim „cel mai mare” reprezentînd lat. maximus, forma superlativă a adj. magnus „mare”. Prenumele (sau numele de fam.) românesc reproduce lat. Máximus, cognomen vechi și foarte frecvent la romani (din acest punct de vedere o statistică recentă îl plasează pe poziția a șasea). Purtat la origine probabil de cel mai mare dintre copii (în aceeași serie încadrîndu-se Secundus „al doilea”, Quintus „al cincilea” etc.), Maximus și derivatele sale Maximinus, Maximiánus, Maxéntius etc. devin nume independente și apoi creștine, datorită cultului martirilor cu acest nume din sec. 3 – 7. Intrat în greacă, Maximus a ajuns la români prin filieră slavă. Atestat în documente din sec. 15 (în Țara Românească, la 1471 este menționată o persoană cu acest nume care trăise însă ceva mai înainte de această dată, iar la 1441, apare derivatul cu valoare toponimică Maximeni), Maxim nu a fost popular la noi, dovadă fiind numărul mic al variantelor (Maxim, Axim) cît și frecvența redusă. Dacă fem. Maxima pare nefolosit la noi, un nume mai nou dar din aceeași familie, Maximilian, are și corespondentul feminin, Maximiliana, alături de care putem menționa și recentul Maximína. ☐ Engl. Maxim, fr. Maxime, Maximilien (hipoc. Max), Maximin, germ. Maximus, Maximinus, Maximilian (hipoc. Max), it. Massimo, Massima, Massimino, magh. Maxim, Maximilian, Maximilla, bg., rus., scr., ucr. Maksim etc. ☐ Maximilian, un împărat al Germaniei și un rege al Ungariei, Maximilien Robespierre, conducător al iacobinilor și șeful Convenției în timpul Revoluției franceze; scriitorul Maxim Gorki.

MAXIM din Hrisopolis (Mărturisitorul) (580-662), călugăr și martir bizantin. Adversar al monotelismului, a apărat, cu prețul martiriului, ortodoxia. Lucrări de controversă teologică („Răspunsuri către Talasie”, „Dialog cu Pyrrhus”), de exegeză ascetică și de liturghie, un scurt tratat „Despre suflet”, o carte de comentarii teologice („Despre câteva locuri deosebit de grele din Dionisie și Grigore de Nazianz”, cunoscută, în traducerea lui Eurigena, sub numele de „Ambigua”, aceasta din urmă foarte importantă pentru Evul Mediu).