Ilie (St.) m. profet, răpit (zice se) la cer într’un car de foc; serbat de țăranii noștri la 20 Iulie, zi de fulgere, trăsnete, vifore. Poporul crede, când bubue tunetul, că sfântul Ilie se preumblă cu caru-i pe bolta de aramă a cerului, alergând după diaci ca să-i trăsnească cu fulgerele sale. V. Pălie.

Ilie m. numele mai multor Domni români: ILIE I, fiul lui Alexandru cel Bun, Domnul Moldovei, întâi singur (1433), apoi împreună cu fratele său Ștefan II (1435-1444); ILIE I, v. Iliaș-Vodă.

Ilie (Culmea sfântului) f. pisc de munte în jud. Prahova, desparte apa Doftanei de a Teleajenului.

Ilíe m. (vsl. Iliĭ, Ilia, d. mgr. Ilias, vgr. Elias, cuv. ebr.). Numele unuĭ sfînt profet căruĭa poporu îĭ atribuĭe stăpînirea tunetelor și fulgerelor. (Sărbătoarea luĭ, la 20 Ĭulie, de cînd încep a fi mîncate merele și perele). Ilie Pălie (din po-Ilie?), o sărbătoare băbească a doŭa zi de Sfîntu Ilie (cînd, dacă lucrezĭ, ți se pălesc holdele, și de aceĭa ĭ-ar și zice Pălie!).

Iliaș-Vodă m. (numit și Ilie II), Domnul Moldovei, fiul lui Petru Rareș, se turci la Constantinopole după o scurtă domnie (1546-1551). ║ (Alex.), Domnul Munteniei, cu totul grecizat, fu răsturnat de o conspirațiune (1616-1618); reveni pe tron și fu înlocuit cu Leon Tomșa (1627-1629). ║ Iliaș, fiul celui precedent; Domnul Munteniei, sub care Tătarii cotropiră o parte a Basarabiei; fu mazilit de Poartă (1667-1669).

SFÂNTUL ILIE patronul piloților de supersonice.

Ilie (sec. 9 î. Hr.), profet evreu, adversar al cultului lui Baal, introdus de regele Ahab. A făcut multe minuni și s-a ridicat la cer într-un car de foc, lăsând ucenicului său Elisei mantia sa. Este sărbătorit la 20 iulie. ◊ Ilie-pălie = sărbătoare populară la români, ținută la 21 iulie, ca sf. Ilie să nu pălească holdele țăranilor.

ILIE (sec. 9 î. Hr.), profet evreu. Adversar al cultului lui Baal, introdus de regele Ahab. Potrivit „Vechiului Testament”, a făcut multe minuni și s-a înălțat la cer într-un car de foc, lăsând ucenicului său Elisei mantaua sa. Prăznuit la 20 iulie.

ILIE ebr. Eliyâhû > Elohim + Yahve. (Tagl). I. 1. Ili/e, frecv.; -escu; -ești, -eni ss.; cu afer.: „Lie, sfînt Ilie”, folclor (Col 16); Lie, mold. (C Bog; Paș; Sd XI 87). Liei, dativ (16 B II 404); Lia și Lie f. ar. (Fărș); Liescu (Tg-Jiu; Cat mold II); Liești (C Bog). 2. Ilĭa comis (16 A I 64); – Vvd. (Sur II); Iliĭa (P¹¹; Sd XIX 70); mold. (Sd XI 257); ar. (Cara 34); – Hristea, munt. (RI XIV 192). 3. Liia b. (16 A II 52). 4. Feminine: Iliia, Ilica (Băl VI) și Iliuța, luate și ca matronime; Iliiana f. (17 A III 23); Iliana fiica Neniului (17 A IV 117); Liiana f. (AO X 22); Ilioara s. 5. Iliaș, frecv. (Ștef); Ili/ași, -eș, -eaș Vvd. (C Bog); Liașu-Vodă (RI VII 38). 6. + -co: Iliașco (Sur V); Iliașcu (Dm). 7. Ilieș (sub infl. magh. Illies) ard. și mold. (Moț; Mar; Băl VI); mold. – (Sd VI 279); -i s.; -escul (Dm); -ești s. dispărut; Ilieșiu, Iustin poet. 8. Iliică zis și Leica b., munt. (BCI V 203); Liică (RI XVIII 24); Liica (Sd VI 507; 16 B II 389); – diac (Cat); – t. (17 B I 369); Liiceni s.; prob. Liăcești (17 B II 59). 9. Contras: Ilica f. (Mar); Ilicel (Bîr 1); cu afer.: Lică b., munt. (Sd XVI; P Bor 74); Lica b. (17 B II 205); f. (17 B II 285); Licescu (Ard II 141); Licoi t. Bz; -ul (Ard). Aceste ipocoristice reprezintă și pe Vasile, Iuliu etc., astăzi. 10. Ilioiu (satul Mâneci; Paș); Ilion (17 A II 293); Ilioniu, I. mold. sec. 18. Ilioae (Paș) 1725; Ilioe (Paș; Ard II *94). 11. Maritale: Ilioasa; Iliasa; Iliasă (Paș); Liasa f. (16 B II 281). 12. Iliu, I., act.; Liu, C. act.; Iliucă (Paș); Liuca murariul (16 A IV 229). 13. Iliuț (Paș); -a (Sd XI 258); -ă, buc; Liuță fam. (Șez). II. Il: 1. Ilă, Niță din Slon (RI XVIII 39); Ilaș, C., act.; + -co, -cu: Ilașco, P.(CL); Ilașcu (Buc; Șez); cu afer.: Lașcu și Lășcuți (Am 157). 2. Ile (Dm; Mar); -a (Dm; Ștef; Bal II; Sd XI 276; Tec I etc ); Ileaș (Mar; Ard II103). 3. Ileș, V. (Sur V); -escu (Ard II 102); -uț (Mar); cu afer.: Leș s. ard.; -u s. și fam. actor; cf. și magh. Illés. 4. Ilcu (Ștef); Ilca f. (Dm; Mar; Vr; Ștef. 16 A II etc.; -b (PGov f° 18 vo.; cf. blg. Илкa (Weig), iar pentru Ardealul de NV cf. magh. Ilka < Elena. (corn. de Al. Cristurean). Sinc: *Icu > Icaș și Icușești s. (Dm). 5. Ilche (M mar); Ilcișor (17 A I 108). 6. *Iliș: Iliș/ăscu (Șez); -eni, -ești. -ua ss.; Lișu, olt. (Băilești). 7. Iliță, mold.: Lița pren. (P²); ib. (Cat) și s.; Liță b. ard, (Paș); Lița și Liță f. (Fărș); *Ilițu: Lițu (Ard; Buc); -l fam. frecv. (Buc). Lițescu înv., 1890. 8. *Ilițică: Lițica prof.; sine.: Lițca (C Bog); – din Gherghița, 1650 (Sd IV 35). Iloiu, C., munt. (BCI VIII 34); Loiești s. (17 A IV 300); Iloaie, Ilinca (Băl V). Podul Iloaei, oraș, este o etimologie pop. pt. Podu- Leloaii zis și „Podul îi Leloae” (Isp IV¹). 10. Iluț; -a, G. act. III. Elie, sub influența gr.-lat. Helias. A 1. -escu act.; Elieș, Condre (CL). 2. Elișor, ard. 3. + suf. gr. -ade: Ioan Eliade (Heliade) Rădulescu. 4. + suf. gr. at: Iliat, C., mold. (Sd XXII). B. Combinat cu sînt < lat. sanctus; a) Sîntilie, Filip, ard. (Haț 82); Sîntiliĭe, ziua; Sîntilia munte (Mus); Sîntilia s. în Valahia Mică a Slavoniei medievale (Mori 14); Sîntilie, Sîrbu, [romîn venit din Serbia] ard. (Met 100); Sîntiliei, Albul feciorul, mold., 1665 (BCI IV 169 și A Gen II 66). b) Simtilia, biserică la Suceava (17 A III 153); sau Sinteliĭa (ib. 131); Sîmplilia t. (Muscel). c) Cont cu Axinte: Sindile (v. Avxentie). d) Maftei: Elemaftu, popa, 1822 (Puc 54).

Ilie Unul dintre cele mai frecvente și populare prenume românești, Ilíe continuă la noi un vechi nume ebr. Elijáh(u), purtat de un cunoscut profet biblic, personaj al Cărții regilor din V.T. Explicația numelui apare chiar în textul biblic: strîngînd întreg poporul la muntele Carmel, Ilie cere fiilor lui Israel să hotărască cărei divinități i se vor închina în viitor. În urma unei probe a focului (în zadar proorocii lui Baal au invocat numele zeului pentru a le aprinde lemnele pregătite pentru foc), cîștigată de Ilie (la rugămintea acestuia „a căzut foc de la Domnul”), poporul s-a convins că „Domnul este adevăratul Dumnezeu” (în termeni ebraici, Jahve este singurul și adevăratul El). Numele în discuție face deci parte din categoria teoforicelor (de această dată chiar cu caracter dublu, întrucît ambele elemente, El și Jahve sînt nume ale divinității) din punct de vedere formal fiind constituit dintr-o întreagă frază cu valoare nominală (acest tip de antroponime, formate prin simpla alăturare a două substantive, aparțin primei perioade israelite, fiind cele mai vechi). Întrucît elementul El- apare în foarte multe nume de origine semitică folosite și la noi (de exemplu → Daniel; Gabriel; Mihael; Rafael; Samuel etc.) vom încerca să oferim cititorului cîteva informații. Foarte veche desemnare semitică a divinității, răspîndită mai ales în regiunile de limbă acadiană și cana- neană, El (cu diferite variante: ebr. El, ugaritică l, acadiană, ilu, arab. ilăh) nu are o semnificație certă (majoritatea specialiștilor îl derivă din wl „a fi înainte, a fi tare”). În funcție de diferitele limbi și perioade în care apare, El este nume generic (cu pluralul Elim, Elohim, Ilam etc.) sau desemnează numai o anumită divinitate. La asiro-babiloneni, în nume personale teoforice, ilu apare de obicei cu valoare de generic; la arameeni, în sec. 8 î.e.n., cuvîntul denumea o divinitate specială, aceeași semnificație avînd-o și în inscripțiile feniciene (în textele ugaritice, era desemnat astfel zeul suprem Moth, la origine probabil o divinitate astrală); la vechii arabi, care foloseau multe nume compuse cu El-, cuvîntul indica tot un zeu unic. Israeliții au adoptat și ei pe El, mai mult în limba solemnă, cu dublă valoare: fie numai ca un nume generic pentru divinitate (ca în El-jah(u) „zeul este Jahve”), fie ca nume al unei singure divinități. Elohim, la origine un fel de plural de politețe (ca în română, noi pentru eu, dumneavoastră pentru tu etc.) sau o ridicare la nivel de concept (Elohim este cel care are toate calitățile lui El), este folosit mai ales pentru a numi pe unicul și adevăratul Dumnezeu. Mai trebuie adăugat că, nu cu mult înaintea nașterii lui Iisus, evreii nu mai pronunțau cuvintele Jahve și Elohim, înlocuindu-le prin Adonây (pentru semnificația acestuia → Chiriac; Dominic). Avînd un corespondent perfect în mai vechiul nume asirian Ilyan, ebr. Elijah(u) este redat în Septuaginta prin gr. Eliú, iar în N.T. prin Elias, formă identică cu cea latină, păstrată în limbile apusene moderne. Răspîndirea numelui în Europa este legată de victoria creștinismului, care a impus o mare parte din vechile nume ebraice și a popularizat cultul martirilor, iar mai tîrziu, al sfinților. Cum dintre numeroșii Ilie din calendare de cea mai mare favoare se bucură personajul biblic, vom încerca să punem în lumină și alte elemente care au concurat la creșterea faimei și frecvenței numelui în discuție. După cum se știe, sărbătorile creștine au înlocuit vechile sărbători păgîne, la origine legate de ciclurile vegetației, mai exact, de importanța pe care o aveau diferitele momente ale anului în viața economică și spirituală a colectivității. Noua religie nu a putut însă să înlăture multitudinea de credințe și obiceiuri vechi de milenii, ci în cea mai mare parte le-a modificat aspectul și mai ales numele. Așa se face că un foarte mare număr de sărbători dedicate unor martiri și sfinți sînt în fond vechi rituri păgîne amestecate cu elemente creștine. Data hotărîtă de biserică pentru sărbătorirea profetului llie este de o mare importanță în viața colectivităților agricole; coacerea și strîngerea cerealelor. Dintotdeauna și de pretutindeni, cei care au cultivat pămîntul și-au dorit în acest moment vreme frumoasă, ploile, cu piatră mai ales, putînd distruge recoltele; la fel de periculos pentru lanurile coapte este și focul, care în miezul verii poate aduce mari pagube. Legate de aceste elemente importante ale vieții țăranului au existat o serie întreagă de vechi credințe și obiceiuri, care mai tîrziu, în perioada creștină, au fost preluate în cultul sfîntului llie. Chiar în legenda biblică există o serie de fapte ce și-au găsit ecou în vechile credințe. Activitatea profetului este plasată într-o perioadă de secetă și se încheie cu ridicarea lui la ceruri, într-un car de foc, cu cai de foc. Iată așadar cum se explică faptul că Ilie sau llie Pălie (de la a păli „a arde”) este „rău de foc, trăsnet și piatră”. Deosebit de interesante sînt obiceiurile și credințele noastre populare (bine reprezentate în creația folclorică) care, neavînd nici o legătură cu profetul biblic, ne fac să ne gîndim la vechile culturi păgîne închinate lui Helios sau Iupiter (chiar pasajul biblic amintit indică reminiscențe ale unui cult al soarelui). De o mare popularitate și importanță în zona balcanică, cultul sfîntului Ilie a determinat ca, în anumite limbi, luna iulie să se numească și iliniskiat (în bg.), iliinski sau ilinstak (în scr.), Jlywyi (la huțuli, dar pentru august). Dacă pentru apusul Europei, existența unor vechi izvoare scrise ne permite să afirmăm continuitatea și frecvența formelor Elias sau Helias, la popoarele slave din răsărit atestările sînt mai tîrzii, motivul principal fiind creștinarea mai tîrzie a acestora. În mod logic, numele Ilie trebuie să fie mai vechi la populația romanizată (și, în mare parte, creștinată) a vechii Dacii, decît la slavi, lipsa izvoarelor scrise și apoi influența onomasticii slave care va fi înlocuit sau modificat formele vechi ale numelor, nu permit să se aducă dovezi concrete în sprijinul acestei afirmații. Preluat din greacă, unde este Elias, apoi Ilias, numele apare în vechea slavă sub formele Ilija, Iliji etc. Ca nume personal, Ilija este atestat în sîrbo-croată din anul 1222, iar la ucraineni din 1438. În documentele moldovenești din epoca lui Ștefan cel Mare este atestat Ilíe și mult mai des Iliáș. Frecvența ridicată a numelui la românii din toate regiunile (statisticile făcute la noi îl plasează pe Ilie pe locul 5, după Ion, Vasile, Dumitru, Gheorghe; deși aceste cercetări au în vedere zone geografice foarte restrînse, rezultatele lor pot fi considerate reprezentative) explică în parte numărul relativ mare al variantelor și derivatelor. Iată o parte dintre acestea, folosite și astăzi ca prenume sau nume de familie: Ilie, Lie, Ilia, Liia, Iliaș, Liaș(u), Iliașcu, Ilieș, Iliică, Liică, Ilicel, Ilioiu, Ilioaie, Iliuț(ă), Ilă, Ilașcu, Ile(a), Iluț, Elie, Elieș, Elișor, Eliade, Elias, Eliana sînt forme mai noi, savante sau împrumuturi din apus. ☐ Engl. Ellis, fr. Elie, Eliane, germ. Elias, it. Elía, sp. Eliás, magh. Eliás, Illes, fem. Ilja, Eliana, bg. Iliia, Iljo, rus., ucr. Iliiá, ser. Ilya, Ilijaș, etc. ☐ Dintre personalitățile care au purtat acest nume îi amintim pe Iliaș, fiul lui Alexandru cel Bun, Iliaș, fiul lui Petru Rareș. Pictorul Ilia Efimovici Repin, scriitorul Ilya Ehrenburg ș.a. ☐ Din literatura română contemporană binecunoscutul erou al lui Marin Preda, Ilie Moromete.

Ilie-Iorest v. Iorest.

ARDELEAN, Ilie (1906-1972, n. Gyula, Ungaria), medic igienist român. M. coresp. al Acad. (1948), prof. univ. la Cluj și București. Studii în domeniul epidemiologiei, al profilaxiei bolilor transmisibile și al bolilor cu extindere în masă.

BĂRBULESCU, Ilie (1873-1945, n. București), filolog român. M. coresp. al Acad. (1908). prof. univ. la Iași. Specialist în slavistică („Fonetica alfabetului chirilic în textele române și elementele slave vechi”). A condus mulți ani revista „Arhiva”.

CORFUS, Ilie (1909-1981, n. Frătăuții Vechi, jud. Suceava), istoric român. Cercetări consacrate relațiilor româno-polone („Mihai Viteazul și polonii”) ca și agriculturii și relațiilor agrare („Agricultura Țării Românești în prima jumătate a secolului al 19-lea”). Editor de izvoare.