HAGIU, Grigore (1933-1985, n. Târgu Bujor), poet român. Versuri de factură reflexivă, existențială („Continentele ascunse”, „Nostalgica triadă”), care preiau de la Nichita Stănescu o serie de obsesii tematice și procedee artistice. Lirica sa îmbracă adesea un veșmânt sărbătoresc și solemn, când se întoarce asupra originilor, a lumii rurale și a trecutului din care coboară („Fantastica pădure”, „Alte sonete”).

HAGIU subst. < tc. haci „pelerin”, luat ca epitet, în compunerea unor nume, mai ales de aromîni și de balcanici în genere: Hagi-Tudose, Hagibira, Hagiioanu, Șt., Papahagi etc. 1. Hagiul t. 2. Cu afer.: Agiul portar (D Buc). Numai în 2 vol. de doc. (Î Div și Cat gr I) găsim 110 nume compuse cu Hagi.

HAGIU subst. < tc. haçi, „pelerin”, calificativ transformat cu timpul în nume de familie. 1. Hagiul, ctitorul bisericii cu același nume din București; – Alecu (Bîr II). 2. Hagia b. (17 B III 529); Hagi/escu (Hur 240); -ești, -eni ss. 3. Hagilă, mold. 4. Hagiica. Teodora (Bîr I). 5. Compuse: Papahagi, P., prof. ar.; Hagibira, ar.; Hagi-Chiriac, P. (Bîr I); Hagi-Tudose etc.