busuioc, -oacă subst., adj. I 1 s.m. (bot.) Plantă erbacee de grădină, din familia labiatelor, cu tulpina păroasă, cu florile mici, albe sau roz, cu miros plăcut, întrebuințată în gastronomie, pentru a parfuma hainele, lenjeria, în medicina populară, pentru împodobirea icoanelor sau, în mănunchi, pentru stropirea de către preot cu agheasmă (Ocimum basilicum). O policioară încărcată cu busuioc uscat și flori (EMIN.). ◊ Expr. A drege busuiocul = a) a încerca să repare o gafa, să împace pe cineva pentru o faptă sau o vorbă nepotrivită; b) a repara o nedreptate, o greșeală. I-a spus o minciună ca să dreagă busuiocul. ◊ Compuse: busuioc-roșu = plantă erbacee ornamentală, cu florile mici, roșii, dispuse în spice (Amaranthus caudatus); busuioc-sălbatic = plantă erbacee, cu tulpina păroasă și cu florile violete (Prunella vulgaris). ◊ Fig. Fata ei, busuioc depus la icoane (CR.). 2 s.n. (reg.) Dans popular românesc asemănător horei, cu ritm binar și mișcare moderată, care se joacă la nuntă, cînd se scoală nuntașii de la masă. ♦ Melodie după care se execută acest dans. II 1 adj. (despre fructe) Cu aromă de busuioc; busuiocesc. ◊ Pere busuioace (și subst. f) = soi local de pere răspîndit mai mult în Moldova, cu fructele ovale, galbene-verzui, roșii-aprins pe partea însorită. 2 s.f. Varietate de viță-de-vie. ♦ Vin produs din strugurii acestui soi de viță-de-vie. • pl. -ci, -oace, n.-uri. și (reg.) busiioc, busioc, bosuioc, bosioc s.n. /<bg. босилек, srb. bosiok; cf. magh. bosziók, busziók.

BUSUIOC, Aurel (n. 1928, sat Cobîlca, Basarabia), scriitor român. Lirică confesivă sau sentimentală („În alb și negru”), romane de observație etico-morală („Singur în fața dragostei”), cu accente ironic-romantice („Unchiul din Paris”). Literatură pentru copii, piese de teatru, traduceri.

BUSUIOC subst. 1. – hoț, lit. pop. (G. Dem 604). 2. Busioc (Hur); – Cumpănă, pren. munt. (BCI VIII 34). 3. Bosuioc s (16 A III 422). 4. Bosăiac (Sd XVI). 5. Bosioc mold. (Băl II; Sd. XI). 6. Bosiĭac, „pan” (16 A IV 137). 7. Prob. Boșilcă por. (Sc), originar din s. Boșilcești, cf. blg. Bosilko, < бocилекъ „busuioc” (Weig 137).