Bucur m. păstor legendar cu care tradițiunea pune în legătură întemeierea Bucureștilor.

BUCUR, Marin (n. 1929, Podul Rizii, jud. Dîmbovița), istoric literar român. Monografii („Ov. Densusianu”, „C.A. Rosetti”), editări de documente, restituiri eminesciene și caragialiene; versuri („La apa Vavilonului”). Editor al „Caietelor Eminescu”.

BUCUR, Ionel (1930-1976, n. sat Podul Rizii, jud. Dîmbovița), matematician român. Prof. univ. la București. Contribuții în domeniul topologiei și geometriei algebrice, al teoriei numerelor și categoriilor, precum și al algebrei omologice.

BUCUR n. vechiu < vb. a bucura și subst. bucurie, cf. alb. bucurë „frumos”. Pentru vechimea și răspîndirea numelui Bucur v. N. Drăganu op. cit., 208, 284 nr. 2 etc. I. 1. Bucur (Mori 6); – vlah din Serbia (DR IV); – eponimul capitalei și al multor sate cu numele Bucur/ești, -eni, -escu. 2. Maritale: Bucur/oaia s.; -easă, R., olt. (Sur VI). 3. Matronim; Albucurei, Gh. (Ocina). 4. Bucuraș, P., ard., act. (Jiul ard). 5. Bucurecea (AO XV 127; 16 B VI 106). 6. Bucurel; Bucurilă (Paș). 7. Bucurenciu, ard., 1722 (Ard; Paș). 8. Bucuroiu, T, (Puc). 9. Bucuruș, ard. (Paș). 10. Bucurăuți s. (Dm). II. Scurtări prin apocopă, sau cu schimbarea părții finale, numele fiind străvechi și foarte frecvent; probabil și pentru eufonie, privind partea finală a numelui. 1. Bucu (17 B II 273); -l s. (17 B IV 208); -l b. din Crăești zis și Bucur din Crăești (Tec II 23 și 59); identitatea formelor e dovedită în aceste acte din 1658 și 1736 unde și moșia Mohorani își modifică numele în Mohorîți. Prin disimilare pt. eufonie r > l: „Bucul”. Cu sufixe: 2. Buculea (Sd XI 87, XVI). 3. Bucul/ei fam. (Băl III; Ul 136); -ei (Tec I); -eiu (16 B VI 159; 17 A I 201, IV 52, V 212; Sd XXII); -leaiu (16 A IV 41); -ăi (Mar); -ești, fam., olt. (AO XV 65). 4. Buculean (16 B VI 274). 5. Buculuț (Olt). 6. Prob. cu sinc. lui u din articolul: -ul Buc(u)lescu, olt. (AO XV 157; Sd XXI) și Bucleș (16 B III 62). 7. + -ui, -ilă: Bucuilea (17 B IV 511). 8. + -uș: Bucuș, N., mold., act. 9. + -oiu: Bucoe, olt., 1640 (AO VII 34). 10. + -uț; Bucuță mold. care poate fi și o scurtare din „bunicuță”. 11. Bucuriĭa f. (Mikl. p. 220). III. Scurtare prin afereză: 1. Curea (Tec II; 17 B II 424) sau < subst. cureá; Cur/escu, Ioniță, 1847 (AO XXII 79); -ești t. (Cat); -eanul (17 B I 70). 2. Curilă (Bîr I). 3. Curiș, L., act. 4. + -iș, -man: Curișman, olt. (17 B IV 401).

Bucur Nume vechi și de tradiție la români, Bucur și Bucura (mai rar astăzi) fac parte din familia cuvintelor a (se) bucura, bucurie, bucuros etc. Forma numelor de persoană a fost pusă în legătură cu un vechi adjectiv, astăzi dispărut, bucur, corespunzător albanezului bucurë „frumos”. Faptul că în anumite regiuni (ex. în jurul Brașovului) era obiceiul ca nou născuții să fie numiți pînă la botez Bucur, ne sugerează că la baza numelui personal ar putea sta și sensul „bucurie”, numele românești încadrîndu-se astfel într-o bogată familie de antroponime, vechi și răspîndite la toate popoarele, care exprimau sentimentul de bucurie al părinților la nașterea copilului așteptat. Tema românească bucur- este de origine autohtonă, traco-dacică. Numele de persoană în discuție sînt atestate din cele mai vechi documente. În Țara Românească, pînă la 1500, sînt cunoscute patru persoane cu acest nume (primul fiind Bucura „slugă domnească” din Muscel, în 1437), precum și trei așezări București, toponim care are la bază un Bucur (un fost sat București din jud. Vîlcea în 1392, București „cetatea de scaun” și actuala capitală a țării, apare într-un document din 1459 și, în sfîrșit, un alt fost sat cu același nume, în jud. Mehedinți, în 1483). Vechimea și frecvența acestui nume este dovedită și de lunga serie de derivate, multe dintre ele devenite nume de locuri: Bucuroaia, Bucureasa, Albucurei (al Bucurei), Bucuraș, Bucurel, Bucurilă, Bucuraș, Bucuriia (fem.). Apar și cîteva forme, Buculea, Buculean, Buculeț, Bucu(l), în care -r este disimilat în -l (probabil și prin presiunea sistemului numelor proprii masculine articulate hotărît: Albul, Radul, Vladul etc.; formele disimilate nu s-au impus, ca în cazul lui Barbul din Barbur, pentru că Bucur a fost legat totdeauna în mintea vorbitorilor de cuv. bucurie, bucuros, a bucura). De origine românească sînt, probabil, și numele bulgărești Búcor și Búcur.