brac¹ sn [At: I. IONESCU, D. 370 / Pl: ~uri / E: ucr браку] (Reg) 1 Parte proastă (și nefolositoare) care rămâne după ce se alege ceva. 2 (Spc; îs) Cal de ~ Cal care nu mai e bun de nimic.

brac¹ s.m. Rasă de cîini de vînătoare cu părul scurt și urechile mari și blegi; cîine care face parte din această rasă; prepelicar. • pl. -ci. /<fr. braque, germ. Bracke, it. bracco.

brac² s.n. (reg.) Rămășiță inutilizabilă; rest, bucată. Pe cînd luna strălucește peste a tomurilor bracuri (EMIN.). ♦ Spec. Deșeu rezultat în urma fabricării hîrtiei. ◊ Loc.adj. De brac = care nu este bun de nimic; nefolositor. Slab și costeliv, ca un cal de brac (ODOB.). • pl. -uri. /<germ. Brack „deșeu”, „rămășiță”; cf. vraf.

BRAC, -E cf. subst. brac „cal reformat” < ucr. бpaк, și subst. brace „ismene” < lat. braccae 1. Bracea s. (17 B III 580); Brăcea Ion, vecin (ib. 54). 2. Brăcan t. 3. Brăcău, C., act. 4. Brăcoasa (17 B II 247). 5. Brăcar D., din Săcueni, 1778 (BCI XI 79); -u 1720 (ib. 68). 6. Prob *Brăcic > Brâcicoae Mic (16 A I 535); cf. și subst. brăcie – brăcire.