țuțuian [At: CODRU-DRĂGUȘANU, C. 39 / Pl: ~ieni / E: țuțui¹ + -ean] (Reg; dep) 1 sm Nume dat de munteni și de moldoveni ciobanilor ardeleni Si: (reg) țurlac. 2 a (Pex) Mojic.

ȚUȚUIAN I. sm. 1 🐑 Cioban din Ardeal ¶ 2 Poreclă dată Ardeleanului; pr. ext. țărănoiu, mocîrțan, bădăran: fraților ardeleni le zicem trocari ori mocîrțani ori țuțuieni (JIP.); iaca țuțuianu, și-o pus livreaua! (ALECS.). II. ȚUȚUIANCĂ (pl. -ience) sf. 1 Nevastă de țutuian ¶ 2 Numele unui dans popular, originar din Ardeal.

ȚUȚUIAN, țuțuieni, s. m. Cioban transilvănean (v. mocan); (depreciativ) om de rînd (v. țopîrlan). Iaca țuțuianu... și-o pus livreaua. ALECSANDRI, T. I 136.

țuțuian m. cioban din Ardeal: Moș Nichifor țuțuianul CR. [După țuțuiul sau moțul ce-i cade pe frunte].

țuțuĭán m., pl. ĭenĭ (d. țuțuĭ, var. din țuguĭ, adică „om cu căcĭula țuguĭată saŭ moțată”. D. rom. saŭ mrom. cĭucĭulĭan, cĭocîrlan, vine ngr. tsutsulĭános, cĭocîrlan, adică „moțat”. Cp. cu mrom. cĭucĭulă, pisc, și drom. cĭocoĭ). Cĭoban din regiunea Sibiuluĭ (CL. 1912, 123) saŭ Ardelean în general (ca moș Nichifor coțcaru al luĭ Creangă). Fig. Mold. Țopîrlan, om de un aspect rustic: ce țuțuĭan! V. zaporojan și marangoz.

țuțuian (reg.) s. m., pl. țuțuieni

țuțuian (reg.) s. m., pl. țuțuieni

țuțuian s. m., pl. țuțuieni