țui¹ i [At: O. BÂRLEA, A. P. I, 340 / E: fo] 1 (Trs) Strigăt prin care i se atrage cuiva atenția să se ferească de o primejdie. 2 (Reg; întărit prin „dă ne”) Cuvânt cu care se alungă măgarul.

țui² sm vz țoi¹

țui⁴ v vz țiui

țui^3[1] snm vz țoi² corectat(ă)

ȚUI s. n. v. țoi².

ȚIUI, țiui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu¹ + suf. -ui.

tui² sm vz țoi¹

țăui v vz țiui

țâui v vz țiui

țiui [At: CORBEA, D. 280^r2/12 / P: ți-u-i / V: (reg) țăui, țâui, țui, țuiui, țuui / Pzi: țiui, ~esc / E: țiu² + -ui] 1 vi A produce un sunet prelung și ascuțit, cu rezonanță metalică Si: a piui, a șuiera, a ținăi (1), a țipa¹ (13), (reg) a țiuni¹ (1), a vâjâi. 2 vi (Îe) A-i ~ (sau, rar, a ~) (cuiva) urechile (sau urechea, creierii, capul etc.), a-i ~ (cuiva) în urechi (sau în cap, în creieri etc.) A avea senzația de zgomot continuu și ascuțit în urechi sau în cap. 3 vi (Îe) A-i ~ (cuiva ceva) în ureche (sau în urechi), a ~ (ceva) în capul (sau în creierii) (cuiva) A da impresia că se mai aude, deși vibrațiile au încetat Si: a răsuna. 4 vi (D. spațiul în care se produc diverse zgomote) A se umple de sunete puternice (și a le transmite prin ecou) Si: a răsuna, a vui. 5 vi (D. vânt, furtună, ape etc.) A produce un zgomot ascuțit și puternic Si: a șuiera, a vâjâi. 6-7 vit (D. unele păsări, insecte, animale) A scoate un sunet ascuțit, specific Si: a ciripi, a șuiera, a țiuni (3). 8 vi (D. instrumente muzicale) A produce sunete specifice, ascuțite. 9 vi (Rar; d. oameni) A scoate sunete stridente și ascuțite (de spaimă, de durere, de mânie etc. sau dintr-un instrument de suflat). 10-11 vit (Rar; d. oameni) A vorbi cu voce stridentă, ascuțită. 12 vi (Rar; d. oameni) A cânta strident, ascuțit. 13 vtf (Rar; d. oameni) A face să sune.

țoi² [At: JIPESCU, O. 161 / V: (reg) țui snm / Pl: (1-2) -uri / E: nct] 1-2 sn (Conținutul unui) păhărel având forma unei sticluțe cu gâtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu Si: (pop) ciocan (26), (reg) cioflec (3), puțoi, sălic. 3 sn (Arg; îe) A da pe ~ A da pe datorie. 4 sm (Reg; îf țui) Ardei iute.

țoi¹ [At: DOMBROWSKI, P. 223 / V: tui, țui / Pl: ~ sm / E: fo] 1 i (Și cu „o”, „i”, prelungite; repetat) Cuvânt care imită sunetele specifice scoase de țiclean (1). 2 sm (Orn; reg; șîc ~ comun) Țiclean (1) (Sitta europaea). 3 sm (Reg; fig) Epitet pentru un copil neastâmpărat și gălăgios. 4 sm (Orn; reg; îf țui, tui) Ciuf (Otus scops).

țuiui v vz țiui

țuui v vz țiui

ȚIUI, ȚÎUI (-uiu, -uesc) vb. intr. A șuiera, a vîjîi, a produce un sgomot șuierător: urechile-i țiuiau și inima i se bătea de spaimă (ALECS.); țipați și faceți larmă de-mi țiue urechile (CRG.); șrapnelele... sburau piuind, țiuind ca niște păsări nevăzute (S.-ALD.); acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi, țiuind, scîrțîind, fluierînd (ODOB.); un liliac îmi țiui pe la ureche (D.-ZAMF.); vîntul de toamnă, rece și umed, țiue în rămășițele frunzelor risipite (DLVR.); Și prin ferestre sparte, prin uși țiue vîntul (EMIN.) [onom.].

ȚIUITOR adj. verb. ȚIUI. Care țiue: cîrduri întregi de gîște, de curci și de claponi, cu bibilici țiuitoare (D.-ZAMF.).

❍ȚÎUI 👉 ȚIUI.

ȚOIU¹ sm. 🐦 = SCORȚAR I 1: țoii, cintezoii și pițigoii, toți îl întîmpinară peste tot locul cu dulcile lor cîntări (ODOB.).

ȚOIU² (pl. -iuri) sn. 🏺 Păhărel (de țuică, de rachiu) de forma unei sticluțe cu gîtul lung (🖼 5147): Negoiță a dat ~l repede pe gît (CAR.); umplea ~ri de țuică și le împărțea cărăușilor (UR.); părinte, fii bun, să luăm câte un ~ de rachiu (LUNG.).

ȚUIU = ȚOIU: calitatea propriu zisă a țuicii nu se simte decît abia după al doilea ~ (SLV.).

ȚIUI, țiui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-i. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu¹ + suf. -ui.

ȚIUI, țiui și țiuiesc, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung și ascuțit (cu rezonanță metalică). V. șuiera, vîjîi. Prind a țiui obuzele. CAMILAR, N. I 396. Nu e nimeni acasă, nimeni... Și coșul de la sobă țiuie... Și-i e urît... BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 21. Cînd țiuia tăciunele... mama îl mustra acolo, în vatra focului. CREANGĂ, A. 34. Prin ferestre sparte, prin uși țiuie vîntul. EMINESCU, O. I 69. Ei aud cu urechile toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi țiuind, șcîrțîind, fluierînd, șuerînd. ODOBESCU, S. III 19. ◊ Expr. A-i țiui cuiva în urechi (în cap sau în creieri) sau a țiui în urechile (creierii etc.) cuiva sau a-i țiui cuiva urechile (urechea etc.) = a-i vîjîi cuiva (sau a-i da impresia de vîjîială) în urechi sau în cap. Îi țiuia în urechi singurătatea. SADOVEANU, O. VIII 255. În creierii lui Apostol însă de-abia atunci începu să țiuie cuvîntul de care se spăimîntase, ascuțit și sfîșietor. REBREANU, P. S. 74. În capul lor țiuiau cîntecele flașnetei. VLAHUȚĂ, O. A. 137. Țipați și faceți larmă de-mi țiuie urechile. CREANGĂ, O. A. 288. Cumnățică, ce semn îi cînd îți țiuie urechea stîngă? ALECSANDRI, T. 179. 2. Fig. (Despre oameni) A țipa; (despre păsări) a ciripi. Cum poți ține captiv o nevinovată pasăre care a fost creată... să țiuie în libertate? C. PETRESCU, Î. II 184. Copilul... începu să țiuie ascuțit. SAHIA, N. 101. Cîrsteiașul țiuiește, Ciocîrlia-l liniștește, Inimioara-i potolește. MARIAN, O. II 350.

ȚOI¹, țoi, s. m. (Ornit.) Scorțar¹. Țoii, cintezoii și pițigoii, toți îl întîmpinau peste tot locul cu dulcile lor cîntări. ODOBESCU, S. III 181.

ȚOI², țoiurî, s. n. Păhărel avînd forma unei sticluțe cu gîtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu (v. ciocan); conținutul unui asemenea păhărel. Erau singuri, lîngă țoiurile de spirt verde de secară. DUMITRIU, N. 240. Din mînă în mînă trece țoiul de țuică, ulceaua cu vin. STANCU, D. 234. La o masă de alături, cu un țoi de țuică și cu mîna la falcă, stătea un mușteriu. PAS, Z. IV 247. Mai bine beau eu două țoiuri. SADOVEANU, M. C. 133. – Variantă: țui (SLAVICI, N. I 294) s. n.

A ȚIUI țiui intranz. 1) (despre obiecte care străbat aerul sau despre fenomenele naturii) A produce un zgomot prelung și ascuțit; a șuiera. Gloanțele i-au țiuit pe lângă ureche. ◊ A-i ~ (cuiva) în urechi (sau în cap) ori a-i ~ (cuiva) urechile (sau urechea) a avea (din cauza oboselii, bolii) senzația unui sunet ascuțit și continuu. 2) (despre păsări sau despre puii lor) A scoate sunete prelungi și stridente caracteristice speciei; a scoate țiuituri; a face „țiu-țiu”. [Sil. ți-u-] /țiu + suf. ~ui

ȚOI¹ ~ m. reg. Pasăre migratoare insectivoră, de talie mică, cu cioc conic și cu penaj divers colorat; țiclete; scorțar. /Onomat.

ȚOI² ~uri n. Păhărel în formă de sticluță, din care se bea țuică. /Orig. nec.

țiuí v. 1. a șuiera: prin uși puie vântul EM.; 2. a răsuna succesiv și monoton: le țiuiau urechile CR. [Onomatopee].

țoiu m. 1. Zool. ciocârleț; 2. pahar (în forma ciocului acestei păsări): un țoiu de rachiu (CAR.). [Cf. țiuì].

țíuĭ și (rar) -ĭésc, a -í v. intr. (imit.). Se zice despre sunetu care-țĭ rămîne în urechĭ după o detunătură saŭ despre vînt cînd șuĭeră supțire pin crăpăturile ușilor și ferestrelor. (Une-orĭ îțĭ țiuĭe urechea și din senin). – În est țîuĭ.

țoĭ m. Un fel de cojoaĭcă (cĭocănitoare). N., pl. urĭ. Cĭocan (păhăruț, palicĭ) de rachiŭ saŭ de țuĭcă (Car. VR. 1909, 11, 226). V. palicĭ.

țiui (a ~) (a țipa) (desp. ți-u-) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. țiui, 3 sg. țiuie, imperf. 1 țiuiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să țiui, 3 să țiuie corectat(ă)

țoi¹ (pasăre) (reg.) s. m., pl. țoi, art. țoii

țoi² (păhărel) s. n., pl. țoiuri

țiui (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țiuie, imperf. 3 sg. țiuia; conj. prez. să țiuie

țoi¹ (pasăre) s. m., pl. țoi, art. țoii

țoi² (păhărel) s. n., pl. țoiuri

țiui vb. (sil. ți-u-), ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. țiuie, imperf. 3 sg. țiuia

țoi (pasăre) s. m., pl. țoi, art. țoii

țoi (păhărel) s. n., pl. țoiuri

țiui (ind. prez. 3 sg. și pl. țiuie)

țoi

țiuesc, țiue 3, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

ȚOI², țoiuri, s. n. ~ (din (și variantă curentă pt.) puțoi [puță + suf. augm. -oi], ca formă abreviată, din motive de bună-cuviință)

ȚUI subst. o pasare (Păs ) 1. Țui țig. (Sd XI 234). 2. Țuia b. (Hur 320). 3. Țuilă (17 B I 443).

țui, țuiuri s. n. (er.) penis.

ȚIUI vb. 1. a piui, a șuiera, a vâjâi, (reg.) a țistui. (Glonțul i-a ~ pe la ureche.) 2. a-i suna, a-i vui. (Îi ~ urechile.)

ȚOI s. (reg.) ciocan, (prin Olt.) puțoi. (Un ~ cu țuică.)

ȚOI s. v. scorțar, țiclean.

ȚIUI vb. 1. a piui, a șuiera, a vîjîi, (reg.) a țistui. (Glonțul i-a ~ pe la ureche.) 2. a-i suna, a-i vui. (Îi ~ urechile.)

ȚOI s. (reg.) ciocan, (prin Olt.) puțoi. (Un ~ cu țuică.)

țoi s. v. SCORȚAR. ȚICLEAN.