țicnit¹ sn [At: SCRIBAN, D. 1364 / Pl: ? / E: țicni] 1-8 Țicnire (1-8). 9 (Îlav; la jocuri cu bile) Pe ~e (sau pe ~ele) (Care se face) prin ciocnire (cu zgomot).

țicnit², ~ă a [At: BARCIANU / V: țign~, țăc~ / Pl: ~iți, ~e / E: țicni] 1 (Rar; d. obiecte) Plesnit². 2 (Reg; determinat prin „la piept”) Atins de tuberculoză. 3 (Fam; d. persoane; uneori determinat prin „de cap” sau „la cap”) Care și-a pierdut puterea de judecată Si: scrântit, smintit², (fam) țăcănit² (5), nebun. 4 (Reg; d. persoane) Care s-a îmbătat puțin.

ȚICNIT, ❍ȚÎCNIT adj. F Cam smintit, căruia-i lipsește o doagă: ești tu nițel cam țicnit, adică ce nițel? ești bine de tot, de mult ți-ai pierdut sărita (CAR.); se credea că Pană Trăsnea e cam țîcnit (BR.-VN.).

ȚICNIT, -Ă, țicniți, -te, adj. (Familiar) 1. Smintit, zăpăcit, trăsnit, nebun. Am rămas cu gura căscată... Ce dracu e cu Miai? E țicnit? PREDA, Î. 105. Numai pacat de băiet, că parcă-i oleacă cam țicnit. MIRONESCU, S. A. 140. Ești tu nițel cam țicnit... adică, ce nițel? ești bine de tot; de mult ți-ai pierdut sărita. CARAGIALE, O. I 257. 2. (Despre obiecte) Plesnit, crăpat, ciocnit.

țicnit a. fam. cui îi lipsește o doagă: e cam țicnit.

țicnít, -ă adj. Crăpat puțin: un pahar țicnit. Fig. Picnit de boală, atins puțin, nu întreg: țicnit la cap (saŭ numaĭ: țicnit), cam nebun. Țicnit la piept, cu început de oftică. – Pe la Abrud țîgnit, rănit puțin de șa. V. săgnit, săgnesc.

ȚICNI, țicnesc, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti, a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. sb. ciknuti.

țăcnit, ~ă a vz țicnit²

țicni [At: ANTIPA, P. 299 / V: țigni / Pzi: ~nesc / E: țic¹] 1 vt (Pop) A lovi ușor un obiect (producând zgomot sau fisurându-l) Si: (reg) a țocni (1). 2 vt (Reg) A ciocni (pahare) în semn de urare. 3 vi (Îvr; d. arme de foc) A produce un rateu. 4 vi (Îvr; d. artere) A plesni. 5 vi (Reg; d. animale) A muri. 6 vr (Fam; fig) A-și pierde puterea de judecată Si: a se scrânti, a se sminti, (fam) a se țăcăni (11). 7 vt (Reg) A găsi pe cineva din întâmplare. 8-9 vi, vtf (Reg; d. pluta undiței sau d. undiță) A face o mișcare bruscă atunci când peștele mușcă din momeală. 10 vi (Reg; d. oameni) A se mișca din loc Si: a se clinti (2), a se urni.

țigni v vz țicni

țignit, ~ă a vz țicnit² corectat(ă)

❍ȚÎCNIT 👉 ȚICNIT.

ȚICNI, țicnesc, vb. IV. Refl. (Fam.) A-și pierde puterea de judecată; a înnebuni, a se sminti. a se zăpăci, a se țăcăni. – Cf. scr. ciknuti.

ȚICNI, țicnesc, vb. IV. (Familiar) 1. Refl. A se sminti, a-și pierde mintea. 2. Tranz. A clinti, a mișca din loc; a ciocni, a plesni.

A SE ȚICNI mă ~esc intranz. fam. A pierde facultatea de a judeca normal; a-și ieși din minți; a se sminti; a se scrânti; a înnebuni; a se trăsni; a se aliena. /cf. sb. ciknuti

țicnì v. 1. a plesni; 2. a crăpa (de dobitoace). [Cf. serb. ȚIKNUTI, a plesni].

țicnésc v. tr. (sîrb. ciknuti, a țipa, ciki, zoriĭ zileĭ. Cp. și cu teknuti, a atinge, a emoționa). Cĭocnesc și crăp puțin: a țicni un pahar. Cĭocnesc lucrurĭ micĭ: băĭețiĭ se jucaŭ la bile (goage de ciment) pe țicnite(le).

țicnit

țicnit.

țicni (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă țicnesc, 3 sg. se țicnește, imperf. 1 sg. mă țicneam; conj. prez. 1 sg. să mă țicnesc, 3 să se țicnească; imper. 2 sg. afirm. țicnește-te; ger. țicnindu-mă

!țicni (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se țicnește, imperf. 3 sg. se țicnea; conj. prez. 3 să se țicnească

țicni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țicnesc, imperf. 3 sg. țicnea; conj. prez. 3 sg. și pl. țicnească

țicni (-nesc, -it), vb. – 1. A sparge un obiect de ceramică sau de sticlă. – 2. (Refl.) A bate cîmpii, a-și pierde mințile. – Var. Mold. țîcni. Creație expresivă, care imită zgomotul bătăii ușoare, cf. țac, cu suf. tot expresiv -ni. – Der. țicneală, s. f. (nebunie, rătăcire). Țicni este față de tic, ca țăcăni față de țac. Țicnitoare, s. f. (Banat, pasăre, Picus maior), cf. ciocănitoare.

țicnit, -ă, țicniți, -te adj. smintit, nebun

țicni, țicnesc v. r. a se sminti, a înnebuni

ȚICNIT adj., s. 1. adj., s. v. nebun. 2. adj. v. smintit.

ȚICNIT adj., s. 1. adj., s. (MED.) alienat, dement, descreierat, înnebunit, nebun, smintit, (livr. și peior.) sonat, (pop. și fam.) apucat, candriu, căpiat, deșucheat, strecheat, (înv. și reg.) nerod, (reg.) prost, (Transilv., Maram. și Ban.) bolînd, (Ban.) pălăurat, (Olt. și Munt.) primit, (Mold.) zăluzit, zărghit, (fig.) săltat, sărit, scrîntit, țăcănit. (O persoană ~.) 2. adj. aiurea, aiurit, bezmetic, descreierat, nebun, smintit, zănatic, zăpăcit, zurliu, (rar) dezmetic, (pop.) deșucheat, pălăvatic, silhui, (înv. și reg.) prilestit, (reg.) șucheat, tui, (Mold.) tuieș, zălud, zărghit, (înv.) turluliu, (fam.) sanchiu, (fam. fig.) smucit, trăsnit, țăcănit. (Ce tip ~!)

ȚICNI vb. v. înnebuni.

ȚICNI vb. (MED.) a se aliena, a înnebuni, a se sminti, (pop. și fam.) a (se) strechea, (Transilv., Maram. și Ban.) a (se) bolînzi, (prin Munt.) a primi, (Mold.) a sturluiba, a zăluzi, a (se) zărghi, (fam.) a căpia, (fig.) a se scrînti, a se trăsni, a se țăcăni.