șușotit sn [At: DL / V: (reg) șoș~ / Pl: ~uri / E: șușoti] (Reg) 1 Șoptire (1). 2 Șușoteală (2).

ȘUȘOTIT s. n. (Rar) Faptul de a șușoti; șoptire, șoaptă.

ȘUȘOTIT s.n. (Rar) Faptul de a șușoti; zgomot produs de cineva sau ceva care șușotește; șușoteală. [< șușoti].

ȘUȘOTIT n. 1) v. A ȘUȘOTI. 2) Sunet caracteristic produs de un om sau de un obiect care șușotește. /v. a șușoti

ȘUȘOTI, șușotesc, vb. IV. Intranz. 1. A vorbi încet, în șoaptă; a șopti (cuiva) la ureche; p. ext. a vorbi în taină. 2. (Despre ape, frunze etc.; la pers. 3) A produce un zgomot ușor și uniform; a șopti. [Var.: șoșoti vb. IV] – Formație onomatopeică. Cf. fr. chuchoter.

șoșoti v vz șușoti

șoșotit sn vz șușotit

șușoti [At: ALEXI, W. / V: (reg) șoș~ / Pzi: ~tesc / E: fo cf fr chuchotter] 1 (Reg) vi (D. ape, frunze, vânt etc.) A șopoti (3). 2-3 vti A șopti (1-2). 4 vt A șopti (3). 5 vi (Îf șoșoti) A râde pe înfundate sau pe ascuns.

ȘOȘOTI vb. IV. V. șușoti.

ȘUȘOTI, șușotesc, vb. IV. Intranz. 1. A vorbi încet, în șoaptă; a șopti (cuiva) la ureche; p. ext. a vorbi în taină. 2. (Despre ape, frunze etc.; la pers. 3) A produce un zgomot ușor și uniform; a șopti. [Var.: șoșoti vb. IV] – Formație onomatopeică. Cf. fr. chuchoter.

ȘUȘOTI, șușotesc, vb. IV. Intranz. 1. A vorbi încet, în șoaptă, a șopti (cuiva) la ureche; p. ext. a vorbi în taină. 2. (Despre ape) A produce un zgomot lin și uniform; a șopti. Apele șușoteau lovindu-se de malul lin. V. ROM. octombrie 1953, 14. Auzeau... cum se strecoară fața apei, șușotind și gîlgîind. DUMITRIU, N. 135. – Variantă: șoșoti (EMINESCU, O. IV 109) vb. IV.

ȘOȘOTI vb. IV. v. șușoti.

ȘUȘOTI vb. IV. intr. 1. A vorbi încet, în șoaptă; a șopti la ureche. 2. (Despre ape) A produce un zgomot lin și uniform. [Var. șoșoti vb. IV. / < fr. chuchoter].

ȘUȘOTI vb. intr. 1. a vorbi în șoaptă; a șopti la ureche. 2. (despre ape, frunze) a produce un zgomot lin și uniform. (< fr. chuchoter)

A ȘUȘOTI ~esc intranz. 1) A face schimb de informații pe șoptite. 2) rar (despre ape, frunze etc.) A produce un zgomot specific, ușor și monoton. /Onomat.

șoșotì v. a șopti: șoșotesc, vorbesc, născocesc NEGR. [Onomatopee].

*șoșotésc v. intr. (fr. chuchoter, a șopti). Barb. (deși la Tkt. și la Panf. e dat ca pop.). Șoptesc, șopotesc. Foșnesc.

șușotit s. n.

șușotit s. n.

șușotit s. n.

șușoti (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șușotesc, 3 sg. șușotește, imperf. 1 șușoteam; conj. prez. 1 sg. să șușotesc, 3 să șușotească

șușoti (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șușotesc, imperf. 3 sg. șușotea; conj. prez. 3 să șușotească

șușoti vb., ind. prez. 1 sg. și3 pl. șușotesc, imperf. 3 sg. șușotea; conj. prez. 3 sg. și pl. șușotească

ȘUȘOTIT s. șoaptă, șușoteală, (pop.) șopăcăială, șopăială, șopăit, (reg.) șoporoială, șoșoneală, șoșot, (prin Olt. și Munt.) pupuială, pupuit, (prin Olt.) pupuitură, (Transilv. și Mold.) șopot. (Se aude un ~ nedeslușit de glasuri.)

ȘUȘOTIT s. șoaptă, șușoteală, (pop.) șopăcăială, șopăială, șopăit, (reg.) șoporoială, șoșoneală, șoșot, (prin Olt. și Munt.) pupuială, pupuit, (prin Olt.) pupuitură, (Transilv. și Mold.) șopot. (Se aude un ~ nedeslușit de glasuri.)

ȘUȘOTI vb. 1. v. șopti. 2. v. clipoci. 3. v. foșni.

ȘUȘOTI vb. 1. a șopti, (pop.) a șopăcăi, a șopăi, a șușui, (reg.) a șoșoni, (prin Olt. și Munt.) a pupui, (prin Olt.) a șoporoi, (Transilv. și Mold.) a șopoti. (Nu știu ce ~ ei acolo.) 2. a clipoci, a murmura, a suna, a susura, a șopoti, a șopti, (rar) a șușui, a zgomota, a zuzui, a zvoni, (reg.) a ujui, (înv.) a murmui. (Apele ~.) 3. a fîșîi, a foșni, a suna, a susura, a șopoti, a șopti, a șușui, (rar) a sîsîi, (Mold. și Bucov.) a fălălăi, (Mold. și Transilv.) a pîrîi, (prin Transilv.) a șușora, (înv.) a prîsni. (Frunzele ~.) erată