șutilire sf [At: MARDARIE, L. 164/23 / Pl: ~ri / E: șutili] 1 (Îrg) Lingușire. 2 (Îrg) Amăgire (1). 3 (Înv) Mângâiere.

șuteli v vz șutili

șutili vt [At: CORESI, EV. 197 / V: (înv) ~teli, (reg) ~tuli, tușuli (Pzi și: tușul) / Pzi: ~lesc / E: ns cf șuteală²] 1 (Îrg) A măguli. 2 (Îrg) A înșela (cu promisiuni) Si: a amăgi (2). 3 (Înv) A mângâia.

șutuli v vz șutili

tușuli v vz șutili

șutelésc și -ilésc (vechĭ) și șutulésc v. tr. (d. șuteală. Cp. și cu ung. sotulni, a tescui, satulni, a stoarce). Amăgesc. V. măglisesc.

șutili (-lesc, -it), vb. – A linguși, a se băga pe sub pielea cuiva. – Var. șuteli, șutuli. Origine incertă este cuvîntul înv. (sec. XVI), care se mai folosește încă; pare der. din sl. šutiti „a glumi”, cf. ceh. šutiti „a glumi”, rus. šutitĭ, cu suf. expresiv -li (cf. șotie). Legătura semantică este evidentă, cf. burla „glumă” și „înșelare”, chanza „glumă” și „viclenie” etc. Rezultatul inițial trebuie să fie șuti, după cum se vede din der. șuteală, s. f. (lingușeală, înșelătorie față de), șutilitură, s. f. (înv., lingușeală, periere). Dacă această ipoteză este exactă, atunci șuti, vb. (a fura) cuvînt de Arg., nu poate fi decît același termen; explicația prin intermediul țig. šau-, participiul šuto „a pune” (Graur 109; Vasiliu, GS, VII, 127; Juilland 177) nu pare suficientă și oricum nu l-ar explica pe Coresi. – Der. șuț, s. m. (hoț); șuteală, s. f. (furt); șutitor, s. m. (hoț).

ȘUTILI vb. v. ademeni, amăgi, flata, încânta, înșela, linguși, măguli, minți, momi, păcăli, prosti, purta, trișa.

șutili vb. v. ADEMENI. AMĂGI. FLATA. ÎNCÎNTA. ÎNȘELA. LINGUȘI. MĂGULI. MINȚI. MOMI. PĂCĂLI. PROSTI. PURTA. TRIȘA.

ȘUTILIRE s.f. (ȚR) Măgulire, amăgire, înșelăciune. Laskanie. Șutilire. MARDARIE, 164; cf. LEX., 124^r; LEX. 1683, 30^r. Etimologie: șutili. Vezi și șuteală, șutili, șutilitor. Cf. p o h l i b u i t u r ă, ș u t e a l ă.

șutilire, șutiliri, s.f. (înv.) lingușire; amăgire; înșelare (cu promisiuni).

ȘUTELI vb. v. șutili.

ȘUTILI vb. (ȚR) A măguli, a linguși; a amăgi. Să o șutilească pînă va pleca singură cu sine, de să va da spre dezmierdăciunea bărbaților. ÎNDREPTAREA LEGII. Laskaju. Șutilesc. LEX. 1683, 30^r. Nu să află ca aceia ce îmbunează și șutelesc pre ceia ce au puteare pentru ca să-i dăruiască și să-i ospeteaze. ALB., 67^r; cf. MARDARIE, 165. Variante: șuteli (ALB., 67^r). Etimologie necunoscută. Cf. șuteală. Vezi și șuteală, șutilire, șutilitor. Cf. a m ă g u l i, c i o c o t n i ț i; l ă s c u i.

șutili, șutilesc, vb. IV (înv. și reg.) 1. a măguli, a linguși; a amăgi; a înșela (cu promisiuni). 2. A mângâia, a dezmierda.