știrbină sf [At: LB / Pl: ~ne, ~ni / E: vsl *штрьвина, bg щърина] (Îrg) 1-3 Știrbitură (1, 3, 8).

știrbină f. 1. știrbitură; 2. locul unde se rupe o măsea la roata morii: lasă că vine roata la știrbină. [Slav. ȘTRŬBINA, fragment, lacună].

știrbínă f., pl. e și ĭ (vsl. štrŭbina, frîntură, lacună; bg. stŭrbina, rus. ščerbina, ceh. štĭerbina, crăpătură). Știrbitura, locu unde s’a frînt un dinte la roata moriĭ. A-țĭ veni și ție roata la știrbină, a ajunge și tu la nevoĭe: apa vine la matcă, și roata la știrbină, mojicu trage la teapă, îșĭ dă în teapă.

ȘTIRBINĂ s. v. ciobitură, ciocnitură, știrbitură.

știrbină s. v. CIOBITURĂ. CIOCNITURĂ. ȘTIRBITURĂ.

știrbină, știrbine și știrbini, s.f. (înv. și reg.) 1. loc gol între dinți; știrbitură. 2. loc unde marginea unui obiect este ruptă; ciublitură. 3. locul unde se rupe o măsea la roata morii.