șorecar sm vz șoricar

șorecar m. pasăre din ordinul răpitoarelor care se hrănește cu șoareci (Buteo).

șorecár (vest) și șoricar (est) m. Un fel de cîne foarte nervos și vioĭ care prinde șoaricĭ, guzganĭ și alte animale care trăĭesc pin găurĭ (fr. terrier și fox-terrier). Uligaĭe, un fel de ulĭ care prinde șoarici (búteo). – Fem. -icăreasă, pl. ese.

ȘORICAR, șoricari, s. m. 1. Rasă de câini care prind șoareci. 2. (În forma șorecar) Numele mai multor păsări răpitoare din familia acvilidelor care se hrănesc mai ales cu șoareci (Buteo). [Var.: șorecar s. m.] – Șoarec + suf. -ar.

șoricar [At: CIHAC I, 275 / V: ~rec~ sm / Pl: ~i sm, ~e sn / E: șoarec + -ar] 1 sm (Pop) Pasăre răpitoare din familia acvilidelor, cu ciocul scurt și încovoiat, cu aripi late, cu coada rotunjită și cu penele brun-închis, care se hrănește mai ales cu șoareci (1-6) Si: (reg) șopârlar, uliul-șopârlelor, șurlicar (3) (Buteo buteo). 2 sm (Pop; șîc ~-încălțat, ~-de-iarnă) Șoricar (1) cu penele ruginii și cu picioarele acoperite cu pene Si: (reg) uliu-încălțat (Buteo lagopus). 3 sm (Pop; șîc ~-mare, ~- feroce, ~-acvilin) Șoricar (1) cu spatele și partea ventrală de culoare brună cu dungi deschise, cu capul și cu pieptul ruginiu cu pete brune Si: (reg) uliu-mare (Buteo rufinus). 4 sm (Pop; șîc ~-șoiman, ~-roșcat) Șoricar (1) de culoare brună cu dungi ruginii pe spate și cu părțile inferioare roșiatice (Buteo Zimmermannae). 5 sm (Pop; șîc ~-roșcat, ~-roșu, ~-vulpin) Șoricar (4) cu penele mai ruginii (Buteo vulpinus). 6 sm (Pop; șîc ~-roșu, ~-de-baltă, ~-ruginiu) Șoricar (1) de culoare brună, cu capul și cu gâtul ruginiu Si: (reg) uliu-de-trestie (Circus aeruginosus). 7 sm (Pop; șîc ~-alb, ~-cu-coadă-lungă) Șoricar (1) cu spatele de culoare brună și cu părțile inferioare albe (Circus macrurus). 8 sm (Pop; șîc ~-cenușiu) Șoricar (1) cu capul și cu gâtul cenușiu-albăstriu și cu partea ventrală albă cu pete roșii-ruginii Si: (reg) uliu-sur (Circus pygargus). 9 sm (Orn; pop; șîc ~-roșu) Sorliță (Milvus milvus). 10 sm Specie de câine care prinde șoareci (1-6). 11 sn (Reg) Loc în care își depozitează șoarecii (1-6) proviziile Si: (reg) șoricărie (3). 12 sn (Reg) Mușuroi¹ de șoareci (1-6).

ULIU sm. 🐦 1 = ERETE1: cînd dai cenușa afară în zile de sec, vine ~ la găini (GOR.); Tătarii... s’au și slobozit să-i ia în unghii, ca niște uli, pre acei puțini Cazaci (NEC.); numit și „uliul-găinilor” sau „uliu-de-porumbei” ¶ 2 ULIU-ÎNCĂLȚAT, pasăre călătoare de coloare albă-gălbuie, cenușie sau roșcată, cu aripile lungi, care-i acopere coada aproape în întregime, cu picioarele împodobite cu pene; trăește în nordul Europei și al Asiei și petrece adesea iarna prin părțile noastre; numită și „șorecar-încălțat” sau „șorecar-de-iarnă” (Archibuteo lagopus) (🖼 5157) ¶ 3 ULIU-MIC, ULIUL-PĂSĂRILOR = COROIU ¶ 4 ULIUL-ȘOPÎRLELOR = ȘORECAR1 ¶ 5 ULIU-DE-TRESTIE, pasăre răpitoare de 0m.,50 pînă la 0m.,58 lungime, cu penele brune-roșcate; trăește în locurile umede, băltoase, vînînd păsări de apă, pești, broaște, insecte sau mici mamifere; face mari pagube, căci distruge ouăle și mănîncă puii păsărilor de baltă; își face cuibul printre trestii; numit și „șorecar-de-baltă” (Circus aeruginosus) (🖼 5158) ¶ 6 ULIU- VÎNĂT, pasăre călătoare, de 45-50 de cm., de coloare cenușie pe spinare și albă pe pîntece; e o răpitoare îndrăzneață și șireată care se hrănește cu șoareci, păsări, broaște, șopîrle și insecte; își face cuibul pe lîngă baltă, prin stuf sau trestii; trăește într’o mare parte a Europei, în Asia centrală și în Africa meridională; sosește la noi primăvara și pleacă toamna; numită și „șorecar-alb” (Circus cyaneus) [ung. öl(y)ü].

ȘORICAR, șoricari, s. m. 1. Soi de câine care prinde șoareci. 2. Numele mai multor păsări răpitoare din familia acvilidelor care se hrănesc mai ales cu șoareci (Buteo). [Var.: șorecar s. m.] – Șoarec + suf. -ar.

ȘORICAR, șoricari, s. m. 1. Soi de cîine care prinde șoareci. Mai avea și cîini șoricari. CARAGIALE, S. 44. 2. Nume dat mai multor păsări răpitoare (înrudite cu vulturul și cu uliul) care se hrănesc cu șoareci. – Variantă: șorecar s. m.

ȘORICAR² ~i m. 1) Rasă de câini de talie mică, cu blana maro-roșcată și cu picioare foarte scurte, care prinde șoareci. 2) Câine din această rasă. /șoarece + suf. ~ar

ȘORICAR¹ ~i m. Pasăre sedentară răpitoare, de talie medie, cu aripi mari, cu coadă lată și cu penaj brun-închis, care se hrănește în special cu șoareci de câmp; șopârlar. /șoarece + suf. ~ar

șorecar (pasăre) s. m., pl. șorecari

șorecar (pasăre) s. m., pl. șorecari

șorecar (pasăre) s. m., pl. șorecari

șoricar (câine de rasă) s. m., pl. șoricari

șoricar (câine) s. m., pl. șoricari

șoricar (câine) s. m., pl. șoricari

șoricar, șoricari s. m. (intl.) polițist însărcinat cu supravegherea unui infractor.

ȘORECAR s. v. gaie, uliu-de-trestie.

ȘORECAR s. (ORNIT.) 1. (Buteo buteo) (pop.) șopârlar, (reg.) uică, uliul-șopârlelor. 2. (Buteo rufinus) (reg.) uliu-mare. 3. (Buteo lagopus) (reg.) uliu-încălțat.

ȘORECAR s. (ORNIT.) 1. (Buteo buteo) (pop.) șopîrlar, (reg.) uică, uliul-șopîrlelor. 2. (Buteo rufinus) (reg.) uliu-mare. 3. (Buteo lagopus) (reg.) uliu-încălțat.

șorecar s. v. GAIE. ULIU-DE-TRESTIE.