șenlic sn [At: NECULCE, L. 129 / V: (reg) șanlâc, șănec, șănlâc, șinlăc, șinlec, șin~ / Pl: ~uri / E: tc șenlik] (Înv) Manifestație publică de veselie, cu salve de puști și de tunuri.

ȘENLIC s.n. (Mold., ȚR) Manifestație publică de veselie, cu salve de puști și de tunuri. A: Și-ndat. . . gătiră pușcele și surleli să facă Constantin-Vodă șenlicu de bucurie. NECULCE. Se face șinlăc de slobozirea a toate tunurile. GHEORGACHI. S-au bucurat cu totii, făcînd si domnul mare șinlec. PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU; cf. IM 1754, 143^v, 144^r. B: L-au îmbrăcat cu caftan, și șăzînd în scaun, făcîndu-să șănlic cu pușcili și cu tunurile după obicei. R. POPESCU. S-au născut împăratului un cocon, pentru care iar au făcut șenlic. IM 1730, 203^r; cf. IM 1730, 203^v. Variante: șănec (PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU), șănlîc (R. POPESCU; IM 1754, 143^v, 144^r, șinlăc (GHEORGACHI), șinlec (PSEUDO- E. KOGĂLNICEANU). Etimologie: tc. șenlik.

șenlíc și (maĭ des) șinlíc n., pl. urĭ (turc. șenlik). Sec. 17-18. Manifestațiune de bucurie pin cîntece orĭ detunăturĭ. – Și -lec, -lîc.

șanlâc sn vz șenlic

șănec sn vz șenlic

șănlâc sn vz șenlic

șinlăc sn vz șenlic

șinlec sn vz șenlic

șinlic sn vz șenlic

ȘĂNEC s.n. v. șenlic.

ȘĂNLÎC s.n. v. șenlic.

ȘINLĂC s. n. v. șenlic.

ȘINLEC s. n. v. șenlic.

șinlíc, V. șenlic.

șenlic (-curi), s. n. – Sărbătoare, jubileu, petrecere. Tc. șenlik (Tiktin). Sec. XVII, înv.