învinuire sf [At: GHEREA, ST. CR. II, 58 / Pl: ~ri / E: învinui] 1-4 Învinovățire (1-4). 5 (Jur; spc) Acuzare a unei persoane în fața unei instanțe judecătorești Si: inculpare. 6 Căutare a unei pricini de reproș cuiva Si: învinuit¹ (5). 7 Suspectare a cuiva de ceva Si: învinuit¹ (6). 8 (Ccr) Culpă.

ÎNVINUIRE, învinuiri, s. f. Acțiunea de a învinui și rezultatul ei; învinovățire, acuzare, acuzație. Învinuire calomnioasă. ▭ Se apără îndurerat... de învinuirea că nu s-a arătat destul de simțitor. C. PETRESCU, A. R. 34.

învinui [At: VARLAAM, C. 68/1 / V: (înv) vinui / Pzi: ~esc / E: în- + vină + -ui] 1-4 vtr A (se) învinovăți (1-4). 5 vt (Spc) A acuza pe cineva în fața unei instanțe judecătorești Si: a inculpa. 6 vt (Fig; înv) A săvârși. 7 vt (Înv) A căuta pricină de reproș cuiva. 8 vt (Reg) A suspecta pe cineva de ceva.

ÎNVINUI, învinuiesc, vb. IV. Tranz. A învinovăți, a acuza. De-ar fi fost acasă și s-ar fi întîmplat ceva în sat, numai pe dînsul l-ar fi învinuit boierii de toate. REBREANU, R. II 58.

A ÎNVINUI ~iesc tranz. A socoti vinovat; a acuza. /în + vină

învinuì v. a arunca vină asupra cuiva.

învinuĭésc v. tr. (d. vină). Maĭ rar. Acuz, învinovățesc. – Vechĭ vinuĭésc.

învinuire s. f., g.-d. art. învinuirii; pl. învinuiri

învinuire s. f., g.-d. art. învinuirii; pl. învinuiri

învinuire s. f., g.-d. art. învinuirii; pl. învinuiri

învinui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învinuiesc, 3 sg. învinuiește, imperf. 1 învinuiam; conj. prez. 1 sg. să învinuiesc, 3 să învinuiască

învinui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învinuiesc, imperf. 3 sg. învinuia; conj. prez. 3 să învinuiască

învinui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învinuiesc, imperf. 3 sg. învinuia; conj. prez. 3 sg. și pl. învinuiască

învinui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învinuiesc, conj. învinuiască)

învinuesc.

ÎNVINUÍRE (< învinui) s. f. (Dr.) Activitate procesuală având drept scop să stabilească faptul că o persoană a săvârșit o infracțiune, să o trimită în judecată penală și să susțină vinovăția ei în fața organului de jurisdicție. ◊ Punerea sub î. = act prin care organul de urmărire penală dispune tragerea la răspundere penală a unei persoane, îi face cunoscută învinuirea și ia act de obiecțiile ei.

ÎNVINUIRE s. 1. v. acuzație. 2. v. reproș.

ÎNVINUIRE s. 1. acuzare, acuzație, învinovățire, (livr.) acuză, incriminare, (pop.) pîră, (înv.) pîrîtură, pricină, prihană. (~ neîntemeiată a cuiva.) 2. imputare, imputație, reproș, vină, (livr.) reprehensiune, (prin Mold.) bănat, (înv.) pricină, prihană. (Nu merită nici o ~.)

ÎNVINUI vb. v. acuza.

ÎNVINUI vb. a (se) acuza, a (se) învinovăți, (livr.) a (se) incrimina, (prin Mold.) a (se) bănui, (înv.) a (se) jelui, a (se) prihăni, a (se) vinovăți, a (se) vinui. (Se ~ reciproc.)

Învinuire ≠ dezvinovățire

A învinui ≠ a dezvinovăți, a îndreptăți

A (se) învinui ≠ a (se) justifica