ÎNNORA, pers. 3 înnorează, vb. I. (Și în forma înnoura) 1. Intranz. și refl. impers. A se ivi mulți nori pe cer. Cînd intrarăm în sat, începuse să se înnoureze. SADOVEANU, O. VI 244. Începu a se înnora. RETEGANUL, P. I 19. S-a-nnorat de pe la miezul nopții și e întunerec adînc. CARAGIALE, O. I 371. ◊ (Cu exprimarea subiectului) Cerul s-a înnorat. ♦ (Despre lună, soare) A se întuneca din cauza norilor. Nu știu luna a-nnourat Ori puica s-au supărat? SEVASTOS, C. 27. Iar de dreaptă ce era, Soarele se-nnoura. ALECSANDRI, P. P. 313. ♦ Tranz. Fig. A întuneca (ca un nor). (Atestat în forma noura) Săgețile ușoare Nourează mîndrul soare. ALECSANDRI, P. II 16. 2. Tranz. Fig. A umple de mîhnire, de întristare. Aceea care trista-mi viață-nnourează E un secret ce zace în inimă-mi ascuns. NEGRUZZI, S. II 21. – Variante: înnoura, noura vb. I.